Poezie
Levitație
Să nu credeți în supremația vitezei luminii... dacă vreți să călătoriți în Univers.
1 min lectură·
Mediu
ce-am pățit, doar adormisem
-e-adevărat, epuizat de o durere atroce,
apoi înconjurat de-atâta bine-
dar mă privesc, fără de ochi, ce-i închisesem
și totuși văd atâta negru peste tot și, nici n-am voce
să strig că parcă-s din cărbune și n-am vine…
mai am un pic, scăpat dintr-o imensă amnezie
și, simt o flacără din lumânarea, parcă a mamei…
și nu, nu doar de la ea, e ca un val de oameni,
un fel de necredință în tot, o erezie,
că nu mai sunt cu ei… e-adevărat, nu mai am simțul foamei,
atâta de ușor rămas, fără dorinți, un privitor de seameni…
sunt un desprins inert, un ferice etern,
dar am o urmă de regret că nu mai sunt ce-am fost,
unul ce nici nu mi-l mai știu, un gând,
ce-acum e parcă atât de tern,
că nu mai sunt ambiții, nu mai sunt plăceri, nici post…
dar ce tot zic, mut… mă duc să-i prind pe alții, să prind rând.
Se vede, un pic, pe cer o dâră –dacă vrei s-o vezi-, un șir zburând mergând…
Eu unu’ îl văd. Sunt niște umbre fumegând, arzând………………………………
Plăpând, plăpând, plăpând, plăpând, plăpând, plăpând, plăpând…
03.11.2015
00763
0