Daniel Aurelian Rădulescu

Pe unde mergi, să-ți calc pe urme Și unde gânduri îți rostești, Să ți le prind din zbor, trupești Să le adulmec, să mă îndrume? În care timp, din calendar, Îți pui amprente de

Dacă atât de multele sentimente, suferințe și-ar pierde trupul -apă, ce s-ar evapora- aș fi tot doar cristale de sare, pân’ la kilometru-n profunzime, un fel de lac Assal, un trup crestat Marele

Privesc din vârful crucii, din Bucegi, Atâtea șerpuiri de pași din cratere, alungite Pe asfaltul cu omeniri rulând neostenite În dute-vino... epuizant în logici să dezlegi. E ca o nebunie,

Mă apropii iar timid, vertiginos, de soare, Ca un bolid pe pista la Nascar, în șablon Într-un complot mecanic cu Sirius, Orion… La rându-ne pe-o boltă de-alți ochi de admiratoare. Parcă aș fi

Mi-am băgat minte în sesiune, colegii să îmi caut iar, doar în imagini, după chipuri, ori nume întregi, știute arar și dor nestăpânit mă întoarce și-i văd în aulele pline, fragezi, cum gândurile

... în blugi raiați și cu ciocate cu vârf metalic și carâmbi, bluzon în ”cowboy”, scris pe spate și, nasturi de metal în bumbi, c-o fină, ca din praf, brățară, de-aur la încheietura

Cum e izvor pe creastă în cuarțul de feldspat, Chiar de ploi nu-l adapă și nu ține zăpadă Și, cum de nu-s din fier, pe-o scoarță-s agățat De un magnet străfund… ce și de ocean e radă? Și,

În fine, avem cu ce să ne mândrim și noi acum Că nu mai suntem ca înainte îngrădiți în drepturi Și așa am devenit încrezători să alegem drum, Uitând justiția, pe drept și, țara ne-am făcut-o

Pentru o dimineață încântător de limpede, se începe cu o cafea neagră și se aleargă într-o zbatere epuizantă pentru a ajunge odihniți, relaxați, la lucru, treabă, unde până și rezultatele-s

… natura, inspirată în bronhii, caldă ca o cataplasmă pe cornosul derm, sau rece în felieri ca de înfipte lame până la oasele ieșite fiare înspre afară, privită în lăcrimat de ochi zdrobiți de raze

Mă cresc însămânțat în dublu strat de agar, Să nu pot fi atins, să-mi păstrez caractere, Dar uneori mă întind expus într-un frotiu, Mă colorând definitiv fixat într-o fuxină, să apar, La cine

Suntem pământ, turnat în forme Și-n forme de pământ trăim; Din fier topit ne încălzim... Cu fum în tuș, ne scriem norme. Din lut mâncăm, în porțelanuri, Și,în lemn din rădăcini murim. În

De la fereastra luminată cum galbenul de ou lucios, Plecat din buzele în freamăt de frăgeziri de roșii maci, Se înalță cald fuior de vis în ruga gândului sfios Cu timp ușor, de zbor… copila, doar

Oare de ce, precum natura, nu suntem tot o omenie, Nu suntem falnici cum copaci și, drepți cum brazii din pădure Și nici izvoare, clari nu suntem, nu ne unim o apă vie Și norii nu ni-i plângem

Oh, națiune, îmi plâng sfârșit de voi! Chiar așa rău cu toții am ajuns, Ca toți -nenorociți, lichele, proștii, boi- Să ne conducă-n mâine... popor neajuns? Ce e cu neamul, zis demult, al

E dreptul adevăr; îs soluții în decantare Ce-ar trebui să aibă chimii determinate În unicate logici, creând conformitate Fără cusur... cum plus algebric, e-adunare? Ce simplă-i rațiunea când e

Pe negru, rulează lucioase mobile În negre vopsele, cu geamuri de fum, De-un stins, din roșeața de ”flash”-uri sterile De cald, cum și albastru’… ce se aprind în comun. Nimic nu oprește din

Îți aud pașii, ca pe-o rimă, Ce-mi bat înfrigurate alei Împolenite în flori de tei, Pe spuse simțuri... tot victimă. Din depărtare adii esențe Ce numai mintea mea le știe, De puf de plopi, de

Ghețari topiți, oceanele fărâmă în nori de fulgi, Lăsându-i moi să pice, să înghețe în alți ghețari, Dar hulă se răzbună, cum suflet vrei să smulgi, Când poartă blândul, moale în țepi, de rocă,

... mă nasc nud, orb aproape și doar plâng, plâng, plâng, parcă știu dinainte, fără nimic să știu, că mă frâng, frâng epopeea, ce-o încep să mă spun lumii cine sunt, sunt și n-am minte deloc, nu

E neamul iar în depieire și-i crunt de irecuperabil, Căci pierderea îi e de sine, cum pânza întinsă de-un miceliu De elite, tot pierzându-și leac, din creierul de-un imuabil Peste câmpii, păduri,

Filmul de alb s-a așternut imagini ca să șteargă, Cum pânza de ecran ar astupa poveștile filmate, Lăsând numai decor iuni, spart doar de înaripate Pe-o spumă între cer, amestecat, de câte-o neagră

Tot așa, din șpagă-n șpagă -începând cu paza porții femei de servici’- mă roagă diriginți cu știința sorții, spus așa pe îndelete; copiii cu bani fac școală... să-i împart băieți de fete, dar

Stau în înalt, bătut, spânzurat de-o roșie cravată... pionier, Nu dogme, simt mătasea roșie de sânge, al meu, ai mei Și vreau să stau așa, ca un pilon, un obelisc, să sprijin bleu de cer, Iar