Poezie
Demolare
Altceva decât ce este... Nimic nu e etern.
1 min lectură·
Mediu
E-un scrâșnet din hala cât blocul de înaltă,
Cu ziduri din sticlă în culori murdărite,
Uitate să zacă de timp, lăsat baltă...
Ce-oadată zvâcnea, de la brațe înnegrite.
Un pod-macara, ca un boa imens,
Stă tot nemișcat lângă zidul din capăt
Și-i singura pată zglobie intens,
De-un galben, ca cheia imensă de-un lacăt.
E totul pustiu, nu-s nici urmă de pași
Prin curtea întinsă, ce-odat’ fremăta
De sute, chiar mii, plecați toți, niște lași,
Pe la case să stea, poate munca-or uita.
Dar zgomot ca tunet străbate împrejurul
Și vechi salopete, de albastru închis
-Câteva, lângă o volă și-un tir, lângă murul
Deschis- se agită să-și ia… ce-i promis…
… Se aruncă, din cupă, cu gând suicid,
Vechi strunguri și freze, în metal vestiare.
O presă, cât casa, planșeu lasă vid...
E-o morgă sinistră din moartele fiare!
Și larmă succede în aceeași cadență
Rupând, ca pe organe, din corpul uzinei,
Ce stă neclintită, cu gându-n demență,
Că nu înțelege pedeapsa... A cui-i vinii?...
02.06.2014
002
0