Daniel Aurelian Rădulescu

Se îndepărtează iar, încet, amorul Soare, Făcând mângâieri calde doar amintiri, regrete Ca din covorul verde culori maron discrete Și-apoi câmpii, păduri, golașe precum mare. Ca pe-un elastic

Pe toarte orizontul atârnă ieri, azi; pe ieri îl găsesc la apusul ce vine și astăzi e-apoi-ul de-un mâine ce ține cât pot să rămân înc-un verde de brazi. Deci sunt mărginit, nu se vede ce-i

Stau, mâzgălind pe coală, cu două suflete împrejur; Dulăul credincios Bobiță și mâța neagră Mașa, mică... Mimând că dorm, să relaxez, să respir aerul cald, pur În liniștea ce câte-un tril... ori

Privesc inert cum timpul zboară odat’ cu soarele ce apune și-n jur e doar o aparență de viață, irosindu-și curs că nu e linie de finiș, nu se câștigă vreun concurs… e doar o risipire vană de

Aștept cu ochii într-un cârlionțiș la coafor, Cu gândul alb ca un cearceaf de dormitor Să ies cu zâmbetul întins pe bigudiuri… Să m-anin mii de întrebări, de interviuri. Să aflu tot ce ții-n

Țin pleoapa strânsă, să nu ard în razele de-un august-soare și ochii sunt cărbuni încinși, aprinși din neagra depărtare, iar gându’ înfierbântat străbate din călătorii de corp

E bolta spartă de o topitură ca un gel metalic Franjurat incandescent în raze orbitoare Cu ardere de șarjă, pusă în creuzet de probă Ce-o simt oriunde mă ascund, pe obraji, pe spatele

În stoicismul meu, mă întreb; iubirea, la iubit răspunde?... și cum desparți un adevăr de o minciună spusă în masă? Și ce e gust, de eu urăsc; dragostea-i slabă, sau e grasă? Cum oare frigul, ori

E tot, iubire peste tot și frunza-n iarnă cade ram apoi se reîntoarce mugur, crapă de dragostea din trunchi de sevă și, nor ce-așteaptă puf pe cer să se adune gram cu gram să cadă râuri, să ne

Te am alături neîncetat Și parcă ”mult” nu se mai vede, În loc să nu te fi uitat... Să las memoria a șede! Că numai ea știe s-adune, Să spele îndoieli, curată... Ea știe că-i ”răsare,

De ce-i credința în sublim? Că ochiul meu îl atestează Și orbi n-am ști ce să iubim... Atunci, urâtul cum cutează? Deci dacă este și urât, Înseamnă că-i dorit urâtul... Aș vrea să știu de

Penumbrele-s fizic că Soare dă umbre Și straniu lumina e sursa de sumbre, Iar binele dat este-o sursă de rău Ce stă să distrugă orice, lăsând hău. Cuvânt nu ar fi fără a fi o

Murit, e început de moarte, forma normală de a ”nu fi”, iar naște viață-i doar o carte, capitol scurt... de-a viețui. Moartea-i inexistența lungă, un fel de infinit crezut, iar viața, ca la

De-aș fi nu oase, un schelet, ci coaja de o cheratină, Aș fi și mort la fel, frumos, că gol e ”in”, nu s-ar vedea... Aș păcăli urmași că sunt, aș auzi plânset de vină... Că nu s-ar ști precis de-s

Salut, ce faci bujor de buze Ce lași plin de culori să curgă Cum tiara de rubini Habsburgă Pe fruntea un iatac de muze!? Alo, răspunde-mi la salut, Să nu-mi lași doar privirea întinsă, Cu

Mă dor toate pozele rupte din mine, spart foliculi de derm să impresioneze filmul și rămân subțiat de zile, ce încă tot îmi cad ca florilor stamine, pân’ la pelicula din viitor album… Tot,

M-am agățat de-un colț de lună ca de-o felie de melon alb, sidefat, lipit așa pe-un fundal pal de gri, sau bleu plouat -decolorat dup-un traseu de-o zi- ce nu știu a fost nebună, bună... E tot

Am lecția de studiu despre un mine trup Și mă revolt că nu-s stăpân pe al meu eu, Cu tot bagaj ce-l am, că am un pedigreu Și, cultivări de minte zilnic… neîntrerupt. Răzbat din neant surprize

Mă doare visul neîmplinit, că m-apasă pe creier, Cum sufletul mă doare că muzica nu mai imită greier. Și spiritul mă doare îngrozitor că nu mai am izvor de spiritual, Căci dialogu-i surd, un

... stau înconjurat în lanul de spice de gloanțele-boabe în vârfuri de bice... sunt pus ca să sperii furat de recoltă, dar furtu-i permis și drept la revoltă nu are plugarul, ce șira-și

A fost odată, în țara sfântă ce respecta pe moș și babă, A fost ce-acum sunt doar povești, Când se învățau puțin istorii de neam silabă cu silabă Și crez era doar adevăr de voievozi… cinstiri

Pe zi ce trece e tot mai noapte, Ce numai ea e-un sfetnic bun, Căci doar tăcerea, spusă-n șoapte, Dă-n spirit șansa de-un ajun. Negrul, tihnit în lenea minții Culcată-n suav, stând pe-o

Vreau să pătrund intim, în tine gând să înmoi, Să mă pliez, din dur să mă îndoi, Să plecăm umezi amândoi până la lacrimi, Fără a spune din secrete… plini de patimi. Vreau din atingere din

Nu înțeleg de unde atâta grabă, de ce se-aleargă ca nebun, Că toți ajungem, toți deodată, în aceeași zi la sfânt Crăciun Și graba însăși, ea în sine, ne este sigur defavoare, Că-n fond ce trece,