Dana Banu

La ora aceea a amiezei halta era pustie. Cîmpul se prelingea topindu-se galben. Mirosea a pîine caldă și era liniște. Din pămîntul uscat se ridica în valuri praful, obosind privirea. Cu toate

în numele tău omule am decojit liniștea pereților albi am lăsat misive prin toate gările pământului am construit cu trudă și multă migală poduri de cenușă la marginea memoriei în numele tău

motto: \"cât te urăsc, orașul meu iubit!\"(Ștefan Baciu) mai pot să cânt la ușile închise ciudatul mers al vremii peste ape mai pot să tac în cearcăne deschise firescul bucurești al zidurilor

noi nu tocmim ucigași pe bani sclipitori să ne curme viața mutti. noi doar așteptăm. murim foarte rar și cu mult folos în câteun fapt de seară. vin atunci mamele noastre cu mâna la gură bocesc

ah domnișoară de fum și de ceață cum navighezi tu uneori spre țărmuri însângerate la bordul unor corăbii încărcate cu pietre nostalgii și himere ah domnișoară de fum și de ceață au îmbătrânit

Fatma, am înțeles abia acum negrul veșmântului pe care spuneai că am să îl port într-o zi, umbrele nopții printre moscheele Bosforului călătorind ochii tăi căutând spre apa verde a

lui emi, bunul și tânărul meu prieten, pentru ziua de mâine emi are 30 de ani. mai are și un prieten foarte bun. pe mine. uneori noi scriem cuvinte. alteori ni se pare că îmbătrânim. lui emi îi

rouă pe ierburi aproape uscate și zilnicul zbor înspre interiorul luminii cadențe sălbatic izvorând arămiul pletelor tale în apele negre colina înaltă pădurea în flăcări zidul din trupurile noastre

drumuri de praf și piatră nescrisă elian doar drumuri mereu ridicând umerii a nepăsare treci prin ochiul lumii târziu ziduri înalte până la cer păduri desfrunzind prin cuvinte dacă ți-aș spune

pentru că uneori noaptea e un câmp plin de gunoaie mon frère uite oamenii cum vin înspre noi și noi suntem plecați de mult de acasă pentru că uneori ziua e un câmp plin de gunoaie mon frère jocuri

vom aprinde orașul copacii noaptea și visul vom râde isteric la marginea noastră deasupra doar cerul acoperiș pentru vremuri mai bune până la moarte și înapoi un singur anotimp alb vom obosi într-un

de ar veni din nou furtuna să spargă geamurile fără de noroc cu praf de lună șuie am să acopăr lumea și preatârziul șubred am să-l preschimb în caruseluri mov din plastilină moale voi modela un turn

între cer și pământ între cer și pământ se despart apele de uscat mă ridic deodată prin aburul serii și plec te privesc peste umăr știind că vei fi întotdeauna la capătul drumului

Iann știe taina pietrelor a scoicilor vii și a apelor înghețate nopți cu luni rotunde și goale agață el în plină zi la ferestele cu vedere spre nord mi-l închipui marinar aprig matelot călătorind

omul acela îmi spun e doar un drum care așteaptă cuminte să fie trecut cu pasul în gând poartă ochelari și cuvinte ca ale tale uimirea mea e mereu aceeași privindu-l de unde a venit și ce caută el

scrie poezii de jucărie și râde mereu serios când sunt lângă el nimic rău nu se poate întâmpla poartă mereu o chitară prin lume eu îi spun Ursul asta pentru că e foarte înalt și nu se grăbește