dan mihuț

sfatul medicului bolnav adică la foc, la spuza pe care ne facem negri din cauza unei perechi de bocanci îți poți pierde cel mai bun prieten poate să creadă că i-ai ars dinadins dar trebuie să

s-a dus tot până-n pământ amicii mei stricați de mahoarca venită pe bandă din cea mai apropiată republică abdominală se uită la soarele cu mușuroaie de cârtiță e distanța care permite să ne

mai eliberat mai cuprinsă de ruptură e o poveste turnată aici o explicație metalul e fără rost uneori răcește e prea mult din simplitatea unor necuviințe roase de rugină cantitățile dau

o mecanică iresponsabilă dă curaj așa cum și sudorile sunt din același motiv o sursă de instigare veriga dintre plictiseală și vertebre poate bătălia de cucerire a biografiilor are fiorul

răspunsul acesta îl aud mereu un atac prin ceața de lângă mine am doar un interval viu în cap îl clatin dintr-o ureche în alta și nu s-ar zice că ecoul e vesel sau trist nu se sparge nimic din

nu mai dorm în ultima vreme de sub perne fac bau mâinile și salteaua mă rotesc, mă duc la celălalt capăt, poate acolo se strâng picioarele într-un ciorap fumuriu mă uit în el și îmi

ce-ar fi fost de ales din zâmbetele astea complicate sau vestea tâmpită că vomit sânge mânile ajung la capătul impersonal, o fâșie albă și respirația bruscă atunci când îți apăs plexul solar nu

ce insectă am eu în mine, ce fel de substanță ca să nu mă organizez să nu am elitre otrăvite și aripi pe spate sau să fug nebun între mușuroaiele imense cu descântecul exemplar în sânge lăsat cu

aștept să urc, mi se dau toate motivele să am răbdare când roțile mașinii se rotesc și aerul se duce se ascunde ca un cățel sub obiectele împrăștiate iar deasupra rămân privirile goale,

pentru asta e doar un singur loc, am fost azi acolo, am lucrat, la toate lucrez câteva zile chiar dacă sunt obosit. actele simple cad cel mai repede și rup din această conștiență cuminte, îi dau un

aici e problema, la amestecuri, cât anume se pierde de îndată ce spun ceva despre mine prin detalii fără discernământul din copilărie când credeam că fiecare simte lucrurile fără ajutor, doar

mă spăl, doar atât, cum se botează copiii, restul e doar tăcerea la care mă pricep, o repar tot timpul ca pe un ceas, câțiva dintre voi stați și mă priviți și asta e tot, celelalte stări sunt

plictiseala verilor nu se compară cu nimic, se duce pe gât ca o sticlă cu apă rece, se face cremă de plajă, fistic, mă învelește în marțipan, se duce și aduce tot ce nu am, sapă o groapă în care pot

am fost un îmblânzitor bun, poate prea bun uneori, de asta se duc prea multe gesturi aiurea, alunecă spre cel care e îmblânzit dacă el nu e chiar blând sau, mai rău, are privirea încărcată de ură,

praful și drumul, destule motive să ne oprim, am plecat într-un acces de panică și mă vedeam tot lângă tine, o oglindă pusă pe ziduri cum credeam demult că avem în noi, că oamenii cu corpuri

vorbim ca orbii într-una din zilele lor fără mâncare despre întâmplări repetate, picăturile de apă de pe zidul din jur, strângem frunctele în jurul nostru, strângem găvanele ochilor pe tot ce prindem

din toate cântecele auzite, numai unul e cântecul de dimineață, o mlaștină în care mă afund, un lan de cireși negri când dau în pârg ocoliți de păsări iar sperietoarea din vârf îmi zâmbește, înghit

nici nu știi dacă are legătură cu viziunile sau religia, mereu sunt câteva lucruri care se înfundă în gât, acolo e cazemata unde prind viață câteva spongii relaxate, îți înțeleg frustrarea și dansul

dacă mergi pe albia unui râu secat, nu mergi niciodată în pace, e nisipul de sub tălpi și pietrele, e liniștea ce vine din urmă în locul fostelor ape, gândurile care aleargă în voie precum peștii,