criminalul din rimini

pentru asta e doar un singur loc, am fost azi acolo, am lucrat, la toate lucrez câteva zile chiar dacă sunt obosit. actele simple cad cel mai repede și rup din această conștiență cuminte, îi dau un sacrificiu sau sens. au început să-mi placă amenințările, chiar mă gândesc că și aici aș putea munci zilnic, aș amenința câțiva indivizi aleși la întamplare deși nu știu nimic despre ei sau aflu în ultima clipă. asta e bine. ameninț doar o singură dată apoi îi omor fără grija detaliilor. am o pasiune de când lucrez aici; merg pe terase și desenez pe meniuri semne obscene apoi mă îndrept către singurul cimitir al orașului și văd că realitatea e alta. niciunul din cei morți nu vine aici, intru în panică după câteva ore și cercetez spațiul acesta. pun mâna pe fiecare pată, ăsta e felul meu de a îndura

vă scriu din gaura de vierme, am o inimă în cap iar evoluția zilelor mă face să cred că toate grădinile înroșite și plaja încărcată de aceeași carne, da, finețea desfrâului, micul desfrâu de dimineață când țigara din colțul gurii arde, al doilea soare al planetei din care nu ies, nu glumesc

și ghearele pocite ce rod fluviul, potrivesc statuile încălzite, tund miliardele de omizi, tocmai ele sunt aripile prin care evoluția ajunge să semene cu tine, să aibă nas, gură, ochi și păr, reproșul unei existențe cu rezervoare prea multe, dar nu despre asta vă scriu, sângele meu e atât de puțin, abia îmi ajunge să trag o linie deasupra orizontului din fotografia de epocă

iar asta nu e tot. neînțelegerea unei carcase care ține miezul neatins e o fontanelă de copil prin care pătrunde lumina fără să aibă vreo putere, semnul ultim nu mai e spre balcoanele de unde se vede soarele și se fumează. privesc marea, rotesc primele vorbe necunoscute. e dimineață, atât mai scriu în limba asta și nimic nu mișcă, nu roade