Poezie
a doua zi nu mai aveam
2 min lectură·
Mediu
din ziua trecută am rămas cu un câine, s-a ținut după mine și m-am împleticit, mi-a sărit în brațe, a stat lângă mine mai mult decât orice
e adevărat că un câine face prăpăd la masă și nu se justifică nici ziua lungă, nici cele trei mese, fuga între constanța și alt oraș pe bancheta din spate și firul de salivă scurs pe tricou până pe covorul de cauciuc, e prima clipă când deschid ochii și te văd, teama rămâne să mănânce câinele, să-l îmblânzească din priviri, adică îi ies din cap pungi în care sunt oameni sau orice îți poți închipui că poate sta lângă tine vreme îndelungată fără să miște
asta e cel mai rău, nemișcarea dă durerea din câine
sau coastele lui lipite de o cameră goală, sau, dar mai bine liniștea, noi ne lăsăm seduși oricât am iubi și nu suntem pătrunși de liniște decât atunci când nu mai există corespondențe, când lipsim, dar fiecare știe câte grămezi de pământ are în spatele capului
credința într-o violență, vigoarea din plantele albicioase, doar trecerea vântului prin lanul de iarbă lasă în urmă o senzație plăcută sau certitudinea că șerpii au solzi pe dinăuntru, stau ca frunzele și țin umbră celor care se întind pe fotoliu și fumează fără să gândească ce oraș urmează, unde ne oprim, pe unde scoatem capul
credința în altă violență, un cântec frenetic, god is love, god is love, dar câinele ce e în toată povestea asta, marta, tu ce ești în tot acest câine cu ochii lipiți, cu mațe și păr frumos, o stare frenetică în care adorm și somnul e lung, e mai scurt, e o copilărie care nu merită trei mese pe zi, crești prea repede
097845
0
pare mai aerisit decât acele texte-monobloc, care semănau cu articolele pe două coloane dintr-un cotidian cu morgă, e mai multă libertate aici și îmi amintește (dacă mă mai ține memoria) de faptul că în romeo și julieta trebuia să fie o piesă cu un câine, dar a ieșit ce a ieșit, Shakespeare a făcut bine ce a făcut, ca și Dan aici, deși avem totuși un câine
imagini alambicate, aproape fără sens (mi-au plăcut șerpii cu solzi pe dinăuntru, nu și pungile în care sunt oameni, care mi se pare cumva scos din context și dus într-o hiperrealitate mai degrabă onirică), dar care se îmbină și care dau o structură simultan omogenă și eterogenă
enfin, poate bat câmpii sau poate e nevoia de obiectivare, nu știu, cert e că de data asta nu știu ce poate fi contestat în afară poate doar de acel vers stingher, al cărui rost e destul de ambiguu
plus, nu vreau să dai o altă interpretare gestului meu, pentru că nu are o altă semnificație decât aceea că mi-a plăcut poemul, chestiunile personale le lăsăm pe altă dată, să lăsăm lucrurile bune la suprafață