dan mihuț

mi se strecoară pe străzi caii și sar printre picioarele serilor zoomorfe când mai e timp pentru o piele întinsă violent până va crăpa globul uriaș din apropierea atingerii și fug aceste

îmi tot repet ca un ventriloc istoria asta e ca o pisică suspendată într-un castan doar în lenjerie intimă lângă tulpină miliarde de copii cu gura cât china aruncând cu laosul în sus până-n

mai adânc se văd râurile de pe spatele tău ura stă cu botul cât mai aproape îi pictezi dinții din față cu alcool sunt trei limbi peste care ai putea trece sau aluneca prin ele ca printr-un tobogan

I parcurg funia care mă leagă de mine mă rotesc pe-o linie către ceea ce nu există firesc precum un vierme de-o clipă precum un os de piatră din nepieritor și-mi ajung până la gât și

cu urechile ciulite prin crevasa care nu mai clocotește și îndulcind un lăstar al fiecărui desiș prin care se aude trecâd lepra cerului acesta boltit peste miezul meu am închis sunt zile

am greșit lustra am greșit cuiul am greșit cârligul mâna de lemn care să mă mângâie nu mai greșesc nimic de azi îți promit am atârnat în locul acela se bălăngăne în bătaia crivățului

a înghițit apa toată cu mine în ea lăsând o coadă din mine ca un trotuar ca o sirenă pe care se plimbă zburătoare cu plete căzute halou hublou și nu știu care dragoste e mai mare decât aripa

azi în mijlocul străzii am întâlnit dezolarea lăsa în urmă un drum închis la nasturi hainele sale veneau din sus ca o ploaie durea în sine frica născută în clipa care crăpase prima se

marmura din tine nu mai doare ea nu mai este albă dacă nu moare tu cel din marmură mereu acolo cinică parte a corpului ca o splendoare a cuvintelor taciturne printre cheile argintii ale

în îngânare ca lume a capetelor în a întoarce spre zori o mână care pe ea se pipăie prin întregire în prinderea clipei care trece iar glezna prinsă se pătrunde cu fiecare munte care îl lasă ca

aveam fereastra rotundă cât unghia piciorului întins spre râu precum pozele din albume din care dispar femei vechi copca ta în trotuarul umed și restul corpului întins pe sub copaci de

mi se taie pasărea în două fețe întoarse mă lasă în câmp fără o zi în picioare sub munții de piele și destrămare nici când la piept strâng nepregătita limbă care arde nu se-aude de sub carnea mea

era târât prin tine era amar taica ubu cel bun trei zile a vărsat sângele din păsări și-apoi a vomat cu icnete pene mici din vârful aripilor și zbor ți-am privit călcâiul mic de metal zboară ai

se poate vorbi despre rău atăta timp cât trupul e înaintea noastră ca o sincopă înfipt în puterea de a regenera doar un schimb până la coaste îți rup crengile și ți le sădesc în grădină cu

ascultă e târziu și târziul doarme într-un izvor ca o împăiată stare ca un animal pe care trupul nu-l mai încape decât pentru a dormi ca o pasăre care zboară doar pentru a dormi e târziu și

n-ai înțeles nimic din acea zi acea verde pungă cu tutun în care se îndesau capetele clipelor prin ochii tăi liniștiți ca o insectă strivită între patru pleoape nu mai știi când el a trecut pe un