Poezie
masticație diurnă și blândă
criză
2 min lectură·
Mediu
se poate vorbi despre rău atăta timp cât trupul e
înaintea noastră ca o sincopă înfipt în puterea
de a regenera doar un schimb
până la coaste îți rup crengile și ți le sădesc în grădină
cu același dinte care te ține în mușcâtura din
meniscul zeului cu un singur genunchi
răul e cel mai însiropat răsărit din pat atât cât poți
zări prin gâtul celui care te frânge
dacă s-ar petrece seara nu ar mai apleca
pielea peste urma golită a trupului
amantul zilei de mâine de ziua de ieri își dezlipește pântecul
ruptura bruscă îți aruncă pe spătarul scaunului ultima
tresărire
nu mă pot schimba nu-mi dau jos gheara
nu cu buzele în sudalmă nu în travestita mână și așa
plutirea
scurtătura amară a înfiorării
te mai scaldă prin noroiul acestei nedureroase margini
și nu mă pot ascunde nu-mi dau jos gheara
azi ți-ai stors în umbră
fiecare mod de a face ochiul curat degetul cu care îți
mai rotești încă o dată haina de animal de casă
a pătruns până la râul închegat care-ți ține loc de umoare
și tot rostește
răul nu e nicăieri răul nu e
prăbușit
de ce pe urmele tale nu mai dau de strigăte otrăvite
de carne înfășurată pe stâlp
răul ca un sacru animal cu tors vopsit
a cules azi la răscrucea mea un embrion alb
l-a mâncat apoi și-a scos intestinul și mi l-a dat să-l
spăl
și să-l mestec
022.860
0
de ce pe urmele tale nu mai dau de strigăte otrăvite
de carne înfășurată pe stâlp
răul ca un sacru animal cu tors vopsit
a cules azi la răscrucea mea un embrion alb ...
nu stiu daca e prima oara cand las semn, dar mereu am citit ce ai scris, si pot sa spun ca pe langa faptul ca acest poem
este foarte frumos, probabil mi-a si placut mie cel mai mult.
prietenesc,