om fără rictus

țopăind. :) (cu i)
rădăcină.

Poemul tău azi îmi amintește de \"Omul care râde\", de Hugo.
Singura mea \"obiecție\" este la versul \"sugând din desfacerile celor din jur\" (desfacerile - chiar dacă are sens; poți găsi un sinonim?)

Păstrez definiția poetică a rictusului:

\"rictusul e omul
care se târăște până la text
și bea\"

Ela

undeva, textul a dorit să introducă omul care râde în hohote. e cumva, un pic paradoxal, un râs zgomotos dincolo de toate rictusurile. și nu e al marelui jucător de șah. la desfaceri mă mai gândesc. știu, asocierile pot fi riscante pentru lector.

mulțumesc frumos!

citindu-te. cata forta in imaginatia ta:) interesant!mai trec:)

Nu stiu de ce setea si rictusul m-au dus cu gandul la floarea de cactus, ranita de rosu, pe care setea o deschide cu atata voluptate. Si la deserturile si desertaciunile ce se agata de fiecare dintre noi.

intotdeauna am apreciat incercarea de depasire a conventionalismelor- poetice sau nu-, deoarece astfel mergem mai departe, ceea ce conteaza, in fapt.
aici ai trecut dincolo, unde setea nu sfarseste niciodata. numai asa stim si raspunsurile....
felicitari

elena, imaginația îți mulțumește bucuroasă oricând de trecere.

ramona, rămâne să afli de ce. ți-e sete?! mulțumesc trecerii. și ție.

ioana, diploizii acestia narcisiști care suntem, în frica de implozie și foamea de spațiu, ne dividem de hemotextul care ne devine luptă și ale cărui victime ajungem deseori. poate nu noi îl scriem, poate el pe noi. asta e înfiorător. dar tu ai fost mai clară decât mine. mulțumesc!

dorin, e important să nu rămâi singur în treceri. mulțumesc aici! și dincolo. vor veni și răspunsuri.

poem al unui drum lung, sinuos
ca si cum ai traversa o prapastie
a cunoaste frica ,a cunoaste suferinta
tragedia care mantuie
poetul \"\"Horibile flagelium\",
bicuit pana la sange
de propria lui creatie

vizitele tale țin de a primi. sper să merit. mulțumesc!

Setea de sine, de părerea ta, de scurgerile în interiorul tău,
totul despre tine,
despre setea de a fi noi la baza rădăcinei noastre -
ne uscăm dacă nu suntem propriii noștri dumnezei.

văd că ai gânduri luciferice. poate nu chiar dumnezei, dar știi, fiecare cu cosmogonia lui. te mai aștept.

citesc in poemul dumneavoastra o identificare cu Iisus Christos.
eu nu stiu bine ce inseamna rictus nu am invatat la scoala dar am intrat pe dex si am citit.
apoi mi-a placut definitia poetica a rictusului
\"rictusul e omul
care se târăște până la text
și bea\"

eu o inteleg ca fiind o boala ce deja stapaneste omul iar textul ce este creatia lui il domina pe poet cu boala cu tot.
adica un fel de boala de a scrie? Nu?!
Poetul nu isi traieste propira lui viata fiind inghitit cu inghituri mici de propriile lui versuri.
\"iar cei aleși din mine \" adica cei pe care eu ii aleg sa-i iubesc sunt deja in mine, eu nu mai reprezint nimic fara ei.
\"femei groase cât trădarea cât ziua în care omul fără
rictus sare de pe un munte de sare
pe alt\"
adica o ferire a celor fara de caracter.


\"când spun că mi-e sete textul mă bea
și se șterge la gură cu partea
care mai râmâne din mine apoi mă aruncă
printre râuri să curg într-o sete nesfârșită\"

setea ce subjuga- e transformată intr-o dublare de sete atat pe plan individual cat si pe plan universal.
subjugare si identificare cu propria creatie.

a crea
creatie
creez

Habar nu aveam că suntem la fel de constănțeni. E mare uimirea. Scrii, într-adevăr, bine. Mă bucur că am avut ocazia să citesc și să te cunosc așa măcar un pic. Sper ca măcar ceva din ceea ce scriu să-ți placă, atunci când va fi cazul. Te voi mai citi, cu aceeași plăcere. O seară fericită.