Dacian Constantin

murmură în ochii tăi o pădure se rătăcesc cuvintele-n ea sub noi curg mâini a rugăciune în chihlimbarică rază de lună dacă n-ai fi atât de înalt iarba nu s-ar mai ridica pe vârfuri iar eu nu

confuză că ești și că, atunci când laurii se așează pe trepte, se scurge din ei, înecăcios, izul victoriei ai nume prea grav, ursitoare în jurul tâmplei amestecând gândurile cu un șomoiog

am deschis în mine o trapă o capcană pe unde se prelinge dinspre afară doar respirarea zilei mă delimitez astfel de lume prin zăbrele aurii pot să-mi cern firea să-mi diluez sângele să înghit

greșelile fac streap-tease în seara aceasta dansează la bară o oră viscerală mă privesc pe sub gene cu tentații ciorchine sub tocurile lor sângerez în ritmul muzicii frânte și-aruncă măștile

ai așezat acest ______________ doamne _________ acest imens ( :::::: ) ____ (()) ________ halo _______ în jurul tău care nu este decât O MINCIUNÃ _____ știi nu contează //////______//////

Și-a pus sculptorul mâna pe cer și l-a făcut femeie Mai intâi buzele dăltuite îndelung, apoi sânii iviți cu furie, și tălpile cioplite-n mersul secundarului, și umerii de iaurt băut pe

pe margine brună mă călăresc idei am șaua roasă de genunchii lor am coasta nedreaptă,adame am fost aseară să văd licurici cum tresărind lipeau potcoave luminii s-o vezi și tu acolo de

Sunt cea mai frumoasă poveste pe care am auzit-o de la Dumnezeu încoace, dar potopul emoțiilor mele nu a îngenuncheat înca nici o lume, să se destrame și apoi să se renască, ridicându-se cu o ARCÃ

Deși l-ai redactat conform principiului “stilului bun” (al lui Aristotel), adică urmărind să îndeplinești condițiile clarității, conciziei, originalității și coerenței, un articol nu a devenit un

mi-am jupuit memoria de craniu, ca o floare smulsă. apare, dispare și se-apleacă peste mine ceva cu mult mai mare din mine și din afara mea. cu lupul de mână cu calul prins în păr și vântul sub

se dau dorințele de-a dura pe artere sticloase ca pe-un derdeluș s-au prins că loviturile de ciocan se aplică pe os cuiul rămâne mândru pentru poftele de-o zi setea tulbură aerul aceasta este

inima germinează într-un cub fără ferestre până la tine mai am fix două rătăciri și-o stăpânire de sine azi săp gropile cu dinții mâine pământul scos ți-l aștern la picioare pășește acesta este

Mi-ai dat chiar cuvântul pe care-l căutam, agățându-mi-l de buze, să mi se scurgă saliva ca o cascadă la picioarele tropilor și să înot. Mai târziu însă, a înghețat totul. Până și verdele

un fel de a lungi clipele ar fi să lăsăm să le curgă balele ca și cum ne-am iubi într-un sicriu în tine locul meu va rămâne prea îngust aveai atât zgomot înghesuit în ochi urla

peste tine torn nectarul i-a crăpat florii paharul a dat colțul ierbii-n lapte în măr crește ochi de șarpe zero-n palme absolut melcu-n apex a căzut pe colină printr-un os din fântână dor am

am luat în chirie o noimă. am cazat-o (din lipsă de spațiu afectiv) în spatele genunchiului. ne împăcăm bine și nu mă incomodează la mers. ba, mai mult, acum pot spune că am și eu un sens. o femeie

sigur, și lumea a fost creată în douămiipatrusuteoptzecișișapte de zile, spațiul era atât de mare, încât timpul nici nu mai conta, vei fi vrând să spui. dacă împarți lacrimile pe care nu le-am

roade-mi lumina până la zgârci câine de vânătoare sângele meu conjugat nu te înfruntă voi șlefui uriașe lentile prin ele să văd ce-a mai rămas din mine băiete e bine să știi care îți sunt limitele

controlăm împreună timpul îmi ești dator cu un botez mama stă ghemuită în poala răstignirii ce va să vie îngânând izvoarele căutându-mi tatăl și trecătoarea fiica ei n-are chip s-a lipit de