Dacian Constantin

dragul meu carnea ta e doar un corset în care îți sugrumi anii șireturile îți înnoadă drumuri pe sub ochi eu îți desfac nasturii de pe vertebre și te las să curgi ești azi o băltoacă blestemată

Mugurel privire-n pom copilul lăcrimează alb se face om * Dunăreană pe plute șade soarele încălecat de-un val bezmetic * Epiphany dorul recită lumina pe degete: sonetul

o să te cuprins de fire când mă voi fi pradă-n gând va cumva cuvântătoarea peste liniști să mă plâng în palme când vei cum deșucheată-alcătuire nu te nu mă lângă drum se vor apă în

mi-e frică de tine ca de o lavă frumoasă care înghite totul eu pot să iubesc o mie de bărbați deodată controlăm împreună timpul și aerul dintre noi mama îmi ține mâna pe frunte deasupra

o să te cuprins de fire când mă voi fi pradă-n gând va cumva cuvântătoarea peste liniști să mă plâng în palme când vei cum deșucheată-alcătuire nu te nu mă lângă drum se vor apă în

sângele meu pe mâinile tale clipește cu ochii șirag sângele meu mă privește din tine eu voi strânge resturile voi freca podelele voi deschide un canal comunicațional între noi voi face

în ics ne-așezăm genunchii de frica de aripi și de dorul din lese, la macerat stau oasele vii peste constrânsă salteaua de maci și multe apusuri s-au stins în ceafa cruciadelor, ne-au mai

cred că dacă m-aș dezbrăca de cuvinte aș fi cea mai frumoasă femeie aș vorbi cu ochii în limba română și uneori în limba vederii alteori aș articula dorința din coaste și cu rebela căzută pe

până la urmă violul devine avantajos pentru amândoi eu îți leg mâinile de o stinghie pe care uneori atârn frustrări tu te zbați o vreme cât să frăgezești sângele (de-abia aștepți să mă

un lan de floarea soarelui se-ntoarce pe-un călcâi după lună pe cer perlele furate de secole clipesc la îndemâna oricui o bătrână mătură curtea în zori cartușul soarelui va răni din

din cer a căzut eu haina ei strâmtă eu tubul eu memoria anexată eu o duc eu o duc eu picioarele eu vagonetul eu memoria anexată eu o duc eu o duc am învățat să nu mai am nevoie nu

elicea s-a poticnit surd în alge lipesc ochiul de ochiul irizat al volburei decompresie pulsândă înghesuind liniștea între culori mișcătoare și bale deasupra neoanele pâlpâie într-o spinare

una dintre lacrimi se va întoarce cândva înspre iris precum Lazăr

în privirea ta se joacă un diapazon de fiecare dată când îți lovești căpruiul de genunchi din pâinea de pe masă răsar cu flori în păr pot să simt ieșirea din timp și din iubire iar în

nu e tarziu ai nevoie doar de un trup de-a soarele sa ne jucam sa-l tragem de raze ca de urechi pe marea cu doua catarge si-o singura punte tu stii ca nu e tarziu e doar prea dimineata pentru a

sfredelește rutina inutil pastorală peste munți orice dor are formă letală în cetăți din steaguri se face bandaj pe răni neplânse-n tineresc sauvage tu ai un fel generos de-a răpune apusul

las cârjele aici ca semn al zborului mă poți vinde la târgul morții ca pe-o bucată de carne smintită n-o să mă zbat întinsă pe valuri devotată eterului fac din iubire tăvălugul viabil al

când din mine nu mai rămâne decât aburul de ființă cu organe stoarse în teasc mă întind la picioarele tale te invit să-ți potrivești tălpile în respir-inspirul meu vertical creierul

trecutul se ceartă cu omul și merge la țară, să mulgă laptele din clipele vii rămase fecioare ia-mi așii din păr,se joacă în doi fi tu treflă, cât timp eu molfăi fraudulos inima neagră

mi-a răspuns din tine o lumină deseori ne rănim în semnale uneori de foc alteori de ceară - dăm de veste sângelui prin ce vene iubirea coboară - mult mai aproape a ajuns tăcerea - aproape de