Cristiana Popp

Aici e undeva aproape de capătul lumii. Mai sunt două stații scurte de tramvai și, brusc, pământul se termină. Așadar aș putea spune că e capătul tuturor lumilor știute ochiului și pasului

Sunt aici? Cred că sunt aici. Te-ai uitat pe site? Nu m-am uitat pe site. Îi vezi pe ferestruică? Nu-i văd pe ferestruică. Bine că ați venit voi doi (Radu). Aaa, pe tine nu te-am văzut (da’

am un prieten dintre aceia cu care plângi când de fapt îți vine să mori dintre aceia care îți croșetează sufletul un ochi pe față un ochi pe dos și-ți îmbracă trupul ca pe un halat de baie prietenul

între pereții mei împart pâine prăjită cu un cărăbuș rătăcit și-o inatenție mică de frig mi se lipesc genele pe sticla de gin și buzele pe gâtul păpușii de porțelan o uram în copilărie

aștept să mă nasc din încheietura policarului tău precum Atena din tâmpla lui Zeus

ajung la o intersecție nesemaforizată fără polițist fără câine nu trec mașini poate doar un biciclist rebegit pedalând profilactic valizele îmi întind brațele la refuz mă gândesc dacă am

ar fi trebuit să mă-nvețe cum să sufăr pe la grădiniță sau cândva precoce în clasele primare fiindcă în lipsa unei astfel de lecții acum sunt bătrână și-mi urlu lipsa de tine e

vezi mi-am amintit că aș putea avea sentimente și ăsta e un păcat greu de iertat nu contează câte avemarii sau rozarii sunt dispusă a face sau că aș putea urca un munte nici mare nici mic în

E liniște: vecinii au dat divorț și nu se mai bat pentru mașina de spălat, mobila camelia cu vitrină și un copil; motanul l-am îngropat sub cireșul amar din spatele blocului și nu mai miorlăie

aici sub adăpostul pleoapelor trăiești râzând la același banc sec fără prea multă logică aici pe lângă motorul ăsta învechit uit că exiști mi se deformează sufletul de ironie strecurată

să-mi spui dumneata domnule... Iubit ce găselniță e asta de-i zici-acum dragoste e vreun cal alb cu copita stângă spartă sau o zi transpirată de august târziu? poate e palma mea încolăcindu-ți

M-am gândit să-mi fac o scurtă descriere înainte să scriu poezia asta... Ce să spun despre mine în afară de banale cuvinte îndelung căutate? eu sunt un învingător ce geme Nu, nu, taie, ce-i asta? Ce

Îmi lustruiesc cochilia cu ulei de măsline și sânge de șarpe (vin sărbătorile, trebuie să arăt cât mai bine pentru că lor nu le pasă) o ascund bine printre globuri și acadele zglobii să mă

ascult ceasul nopții vărsându-și secunda într-un pahar de vin glazurat cu noiembrie tu... te-aud cum taci la tâmpla mea în lumina înserată-a clipei singurul meu tăietor de iluzii călător silențios

Þie m-aș ruga în fiece seară-nainte de somn cu palme căuș ochilor strânși precum înainte de luna mea nouă. Þie ți-aș scrie versuri să vină poeții desfigurați de emoție de frică să strige aici poezie

... teiubesc teiubesc teiubesc... urlă un tonomat răgușit ca o voce vulgară de prostituată bătrână cunoscută rând pe rând de toți bărbații orașului, de fiii lor și de fiii fiilor lor cu mâini

Într-o zi mirosind a combustibil lichid în toate țările străbătute de meridianul 14 mă întreb iar și iar de l-au scos oare din priză pe cel ce le-a fost până mai ieri aproape sfânt. Cumplite

Cuvintele astea nu-mi aparțin stăteau scrise ordonat și un pic înclinat pe muchia cartelei de metrou cu care mă duceai la gară. Cuvintele astea nu-s parte din

să-ți spun azi de copilul pe care-l păstrez într-o pijama în culoarea alviței de bâlci - am o obsesie pentru roz de-atunci - Nu l-ai strivit cu bocancul acela puțind a benzina, șine de tren și