Cristian Vasiliu

Din râul de lumină al zorilor își soarbe Speranțele perfide, pământul, ca pe-un drog, Iar cerul primăverii, plin de coșciuge albe, Coboară peste lumea ajunsă la soroc. Îngână vântul imnuri, iar

I-aproape gol pocalul vieții și pe fundul Său a rămas otrava de jale și urât Și, pentru că în mine am auzit pământul Cerându-și împrumutul 'napoi, îl dau pe gât. Când voi pleca din crâșmă în

I Din larma pietrei strânsă-n palma, Sleită de-armonii lascive, Se răspândesc in cerc, de-a valma, Scânteie-n praf cu invective. Se-aprind făclii mustind de sevă Ce lacom

De șase nopți îmi croncăne în venă Absintul blestemat și mă instigă Să curm în mine ultima verigă Din lanțul strâns pe tâmple de migrenă Năluci de foc aplaudând mă strigă Din cuib de gânduri

Ne-am irosit junețea prin zoaie și păcate, Crezând c-atunci când se va uza și încreți Cum șerpii-și schimbă pielea vom lepăda-o-n spate Și noi și alta nouă în schimbu-i vom primi. Acum ne bate-n

Doar toamna îi mai ține la pieptul ei pe aceia, Ce n-au ajuns și iarna îi va găsi pe drum; Doar ea le-aduce-n paturi și somnul și femeia, Până la îngheț... Doar toamna mi-e patrie de-acum Și mie.

Tu spui: o viață-ntreagă, eu spun: până la moarte... Căci moartea nu-i sfârșitul pe care l-am ales Sperând ca până-n pragu-i nimic nu ne desparte, Ci, pentru jurământul iubirii, e un

Sunt gata de voiajul pe marea înghețată A bătrâneții către necunoscutul port Al morții, dar 'nainte spre viața mea, ratată Prin munții tinereții, privirea mi-o întorc. N-am adunat nimică și n-am

Prin parcul bătrân, solitar și tăcut Fantome de ceață se-ntorc spre trecut. Au ochii sfârșiți și cuvintele dor Zadarnic urnite de buzele lor. Prin parcul bătrân, solitar și tăcut Fantome

O, Doamne,-n rugăciune pun furii și dorințe, Pun spaime ce mă-ncearcă în preajma vr'unui rău, Pun lacrimi și-oboseala nedreptei suferințe Și uit să aduc slăvire din plin numelui Tău. De aș veni

Mă trag din stirpea unor nebuni ce-și pariază Și sufletul și trupul în măsluitul joc Al vieții și-n tăcere rămân pieziș de pază În lumea răsturnată ce le-a căzut cu tronc. Îmi caut aventura în

Sunt unii ce cu pieptul întâmpină furtuna Și alții ce se pleacă, de parcă îi cerșesc, Pân` la pământ cu fruntea, dar eu nu fac nici una Nici alta, ci pe caii ei negrii călăresc. Nici forța

Prin noaptea neagră ca un hău Adânc, ce-n brațe m-a cuprins, Îi mulțumesc lui Dumnezeu Pentru-al meu suflet neînvins. N-am plâns și n-am strigat deloc În gheara sorții, iar

În care colț de suflet nemurdărit anume, Să mai găsesc puterea de-a crede fără greș, În 'Cela ce alungă tot frigul strâns în lume Și fulgii îi preschimbă în floare de cireș. Acum, când timpul

Golit de substanța gândurilor am îmbrățișat-o, însă ea a rămas inertă când s-a oprit din râsul sec. Deznădejdea de a gasi atmosfera uleioasă, de schit, în încăperea în care bunicul legionar ne-a

Când ochiul meu din frunte e-un soare, tu ești lună, Iar când mă-ntorc în neguri, tu zarea o aprinzi; Nu stăm de-aceeași parte a lumii împreună, Ci ne privim prin tulburi și-ntârziate-oglinzi, Ca

Din estuar, odată cu refluxul, Mă furișez mimetic pe canale În care fierb plăcerile carnale, Exuberanța, molima și luxul. Mi-ajunge smoala-ncinsă pân\' la piele Și amețesc privind pe pod

Nu-mi curăța speranța de pe oase Și nu lăsa supliciul să apună Prin mine cu acid și mătrăgună, La ceasul vlăguitelor angoase; Nu-mi izgoni cuvântul – o minciună Sau adevăr cu rădăcini

Mai stai! Din mine să cobori, Cu mâna îngropată-n scrum, Cu fruntea sprijinită-n nori, Nu te grăbi! Mai stai acum, Când moartea marelui nimic Ne târâie pe-același drum. Mai stai! Te rog mai

Te-mpiedici de cuvinte pe sinuoasa cale Spre mine; câteodată mi-nchipui că în prag Făptura ta se-ncheagă din umbre vesperale Și-mi dăruiește pacea cu-mbrățișări – „Mi-ești drag!”-, Dar nu îi pot

Sonet VI (traducere/adaptare după W. Shakespeare) …Deci nu lăsa a iernilor ciolane Să-ți urâțească verile `nainte Să-ți treci prin distilare-n dulci flacoane Comoara tinereții ca părinte.

Sub clopotul de sticlă,-n depărtare, Doi pescăruși încălecați pe briză Reînnoiesc pariul fără miză Și urcă în spirală către soare. Se-asează-nvingătorul pe baliză Când flacăra în jurul lor

Pentru Iuliana Te-aștept căscându-mi gura la sute de femei, De când mi se așază pe umeri, ca un frac, O vară deșuchiată și pe la nări un drac Îmi dă cu-esența tare a florilor de