Partea a-II-a
“Ni-i viața dublă, somnul își are lumea lui –
Hotărnicind tărâmul ce s-a numit greșit
Viața și moarte.”
(G. G. Byron)
În așternuturi se compune o formă de cruce într-o răstignire
E toamnă când de toamnă nu-ți vorbesc,
Când mă dezbar de vise ca de frunze,
Când am uitat pe unde-mi țin ascunse
Speranțele și ceea ce iubesc,
Când toate fug de mine spre niciunde
Mai repede
Eu, ce-am urcat Iubirea, crezând că-n vârf așteaptă
Un Rai pustiu sau moartea, cuminte ca un sfânt,
Am cunoscut vertijul pe cea din urmă treaptă,
Când mi-am întors, din nouri, privirea spre
Her ankle softly torment on the chest
Released my wings so sharpen and so thin
Into the breath of spring from east to west
And the enchanted world that lies within.
Two flowers blink and misty
Motto: \"Când iubești nu-i nevoie nici măcar de scuze, pentru nimic, niciodată.\"
Erich Segal – \"Love Story\"
Partea I
\"Oglinzi! adânci firide fară fund
În voi statui de stafii se
Și iată-ne la capăt! Ne-așteptă începutul
Cu alte nesfârșite primejdii si tăceri;
Ne va tăia iubirea învingător trecutul,
Sau am învins fiindcă suntem și azi ca ieri?
Trecutul: la răscruce ne-am
Privește-ți chipul răsturnat în unda
Oglinzii reci și-ascultă cum te chiamă,
Să-l re\'noiești că să-ți plătești dobânda
În lume iar, o neferice mama.
Ce pântec oare, plugului ce-l
Plouă ca nisipul, dens, într-o clepsidră;
Vântul își înnoadă capete de hidră
Pe la colțul străzii și-n penumbră fumul
- Duhul din canale- îmi zidește drumul
Presărat cu solzii șarpelui de
Descind ca Sfântu\' Gheoghe din icoană
-Justițiarul mânuind o cruce
Și-o lance ascuțită- în răscruce,
Unde tâlharii îmi întind capcană
Și tremură-n tufiș făcând clăbuce;
Îmi scapără privirea a
Vine toamna iarăși,
cu delir de frunze
și cu beteșuguri,
peste murii uzi.
Vine să îți soarbă
focul de pe buze;
vine și n-ai unde
să te mai ascunzi.
Vine! Toamna vine
ca
Se-nghesuie frivolele sibile
Sub coasta ruptă să-mi jupoaie lutul
De pe mormântul fraged cu sărutul
Ostracizat, însămânțând idile
Și-mi car singurătățile spre slutul
Sfârșit iar fructele
împlineam vârsta răstignirii… în arena era întuneric,
iar îndoiala nu mă părăsise… și atunci zeul cel mare
s-a apropiat de mine și mi-a spus masându-mi sufletul:
ești pregătit! eu nu mai pot face
Eu sunt femeia varză, ofticoasă,
Născută pe tarlale-n dimineață;
Desfoaie-mă încet de cuirasă,
Pân’ la cotor și du-mă la piață
Într-un butoi sau pune-mă pe masă.
M-am săturat definitiv de
Sunt cuib de patimi. Pasărea de pradă,
Stârnită de zăgazuri și ursite,
Din zborul său cu salturi încâlcite
Pe norii albi, în mine o să cadă
În piruetă, fără să ezite
Sau să arunce umbra de
Un anotimp coclit se-mpreunează
Cu vântul șfichiuind printre morminte;
Mă fulgeră aducerile-aminte,
Și umbrele pe cruce se așează.
Prin volbura de frunze și cuvinte
Mi-e iarnă siderală
Alerg ca vinovații pe căile iertării,
Cu inima flămândă și aripi moi - zălog
Destinului, căci faguri din clopotul chemării
Mi-au ispitit durerea afară din bârlog;
Alerg pe catalige să țin cu
Sunt fisurat de dragoste! Mă plouă
Cuvintele rostite de iubita
Mea, jovial și monoton, prin sita
Orgoliului într-o cadență nouă.
O cer cu spaima! Gândul înflorit a
Căzut prin mine cu furtuni
Îngăduie iubirii să-și prindă rădăcina
Sub geamul tău; va crește spre înălțime blând,
De-ți va țâșni din sfârcul înmugurit lumina
Pe trupul ei, și încă pe-atâta sub pământ.
La-nscăunarea toamnei
Pe suflet, ca pe-o pânză, cu penelul,
Eu te-am răpit pe veci închipuirii,
Ca să-mi admir prin trupul-ramă, țelul
Duios din perspectivele iubirii.
Nici pictorii nu te-ar schimba în artă,
Căci
Mărturisesc: e-al tău și eu de-asemeni
Chezașa ție mi-am lăsat voința.
Mi-aș renega cuvântul de-ai să semeni
Iertarea-n jur și-aș re\'ntregi ființa.
Nici poarta nu-i deschizi, nici el nu
Octombrie! Bat norii de cenușă
Cu albe picături de untdelemn
Și despărțiri în zăvorâta ușă
A sufletului - foc în trup de lemn.
Pe-ncheieturi, cu zangăt de cătușă,
Cad frunzele dintr-un copac
În seara asta-ți voi vorbi de mine;
O să-mi deșir căderea-n ghem de ață,
Lichefiind tăcerile de gheață,
Pe tâmpla ta, în lacrimi alcaline.
Voi abera suvoaiele de viață,
Cu dragoste și drame
Sunt doar un gol în ziduri de nu îmi ești aproape
– Fereastră spre `năuntru –, căci tu, între oglinzi,
Nemărginitu-mi suflet și trupul ce-l încape,
Ai reușit cu vraja iubirii să le prinzi.
Din
Văzut-am des cum soarele dezmierde
Înalții munți în zori-de-zi pe creste
Și cum sărutul său câmpia verde
O aurește cu-alchimii celeste,
Ca mai apoi să-ngăduie alaiuri
De nori funești să îi
CV