Poezie
Sonet 72
Un anotimp coclit...
1 min lectură·
Mediu
Un anotimp coclit se-mpreunează
Cu vântul șfichiuind printre morminte;
Mă fulgeră aducerile-aminte,
Și umbrele pe cruce se așează.
Prin volbura de frunze și cuvinte
Mi-e iarnă siderală și-\'noptează
Regretele, la căpătâi, de pază,
Desțelenind vremelnic juraminte.
Când mă fixezi de dincolo de poartă
Și cad în juru-mi îngerii de-a valma,
În sufletul de lut mi se deșartă,
Ademenite, ruga și sudalma,
Cu unghiile, pumnii și cu palma,
De parcă nu sunt viu și nu ești moartă.
30 ianuarie 2007
012449
0
AG