Căldura mă străpunge prin călcâie;
Pășesc precum fachirii; la amiază
De mine însumi umbra divorțează
Și în zadar o rog să mai rămâie.
Am pulbere în vine; nicio oază
Prin tot deșertul de
Aprinde-n încăpere o lumină,
Căci neguri vinovate-mi dau ocol,
Și nu-mi citi plecarea din retină,
Nici spaima că e toamnă și sunt gol.
Ascultă cum diavolii de-afară
Fac victime prin stoluri și
Mi-e clipa scundă; gândul, cu mirare,
însăilându-mi ploapele cu har,
o spulberă-n lumina orbitoare
sculptată în cornee, și-n zadar
asmut pe urma ei, la fiecare,
filon de vis, evanescentul
Constat, cu bucurie dar și cu durere (pentru că știu prea bine unde duc toate astea), că ne despart mai multe lucruri decât ne apropie și că ne asemănăm în mai multe privințe decât ne diferențiem.
Nu-ți cheltui tot harul frumuseții
Cu tine însuți fără cumpătare,
Căci nu e dar ci e-mprumutul vieții
Pentru acei ce-s liberi din născare.
Frumos avar, de ce te joci atunci
Și nu întorci tot
Când mâna ta în mâna mea se-nchide,
Pecetluind neantul bărbătește,
Sub strângerea sleită, ca-ntr-un clește,
Din vis mi se desprind efemeride.
Azi te destrami și părul îți albește,
Căzând pe
De ce ți-e teamă de-ochii de vădană
Înlăcrimați și ești atât de laș?
Vei fi jelit căci vei lăsa o rană
În lume de-ai să mori fără urmași.
Vei plânge aprig sărăcind pământul
De forma umbrei tale,
Însemnări – iunie 2000: \"Părul. Este de ajuns să mă rotesc în căutări de unghiuri imposibile, lunecând în voia intuiției. Pot să surprind fuga răsfățată a șuvițelor ce se împletesc cu firele de
Scrisori netrimise(fragmente) – mai 20 2000: “..Știu chiar de la început, de când îmi reazem pixul în foaie, că nu voi avea curajul să duc mărturia la poștă, cel puțin nu acum când te cunosc prea
Frumoaso!-ai reușit să mă seduci
Și să mă porți ca pe un bleg de nas,
Cu mierea aporiilor în glas
Și zgubiliticul imbold din buci.
Ne-am giugiulit ca niște guguștiuci
Pân\' am ajuns arizi
“Mă țin și eu în crupa lumii mamă.
Se zbate în zăbală, nărăvașă,
dar Fûhrer-ul o ține sub cravașă,
ca la turnir; poporul îl aclamă
și râde cald, văzând cât e de lașă,
de subredă, urâtă și
It rains with shivers in my zealot vow
To whom I was, to elder that I’ll be;
No lucid spring will blossom in the knee,
After the chaos of the falling crow.
No half or faked answers and no
Pe cerul lis bat stelele cărunte
-Jaloane-n hipodrom de vid; șarete
De găuri negre trase de comete
Îmi gravitează în galop sub frunte.
Pornesc Big-Bang-ul; călăresc planete
Rudimentare, gata
Sub pleoape nu i se ascunde-un soare,
Mărgeanul de pe buze i-a pălit,
De-i albă neaua, sânul ei îmi pare
Posomorât iar păru-i - de-antracit;
Petala roze-i alb-trandafirie
Și fragedă, cum nu-i al
Iubirea-i sărbătoare; iubirea nu-i osândă
În beciul fericirii la nesfârșitul chin
Al viselor; iubirea e veselă și blândă;
Iubirea nu-și înmoie săgeata în venin;
Iubirea nu-i o umbră ; Iubirea nu
În nopțile mâhnite și haine,
din care mă trezesc pe veci închis,
când liturghia o arunc în mine
și se strivește-n fundul de abis;
când psalmi-i scriu cu sângele din vine
și-n evanghelii sunt și
Deoarece fiecare teoretician ce a încercat să aducă filozofia pe terenul istoriei și antropologiei a pornit de la o interpretare proprie – uneori absolut originală – a conceptelor de cultură și
De când, cu goliciunea în ruină,
Îmi defilezi vicleană, cu sfială,
Ca-n vremurile stinse fară fală
De mult de tot, pe colțuri de retină,
Nici țâțele lovite de tânjală,
Nici fundul modelat în
Când orele hidrei din piele erup
Spre ochiul luminii, tu moarte rămâi
Săgeata uitării trecând prin călcâi
Și calea tăiată de urme de lup!;
Veninul ce schimbă eroii-n momâi
Și-nvață amarul
Dincolo de un anumit punct – acela al trezirii conștiinței – și dintr-o anumită perspectivă – aceea a culturii –, problema sfârșitului lumii este similară problemei morții. Dacă ignorăm faptul minor
Iubirea pentru tine mi s-a născut bătrână
Și-am îngrijit-o-n suflet ca-ntr-un pios azil
Cu-nchipuiri plăpânde și vicioase până
A-ntinerit și-ncape în straie de copil.
În schimbu-nțelepciunii
În târgul sterp mi-am îngropat o vară,
Zgâindu-mă pedant de la mansardă,
De cum pornea lehamitea să ardă
În țiglele bronzate, până-n seară,
Când toți sergenții se-nvârteau în gardă,
Lovind
Muribunzii nu se gândesc la nimic importat, la nimic măreț. Nu li se relevă nici un adevăr esențial și nu-și cartografiază toată viața într-o expediție fulgerătoare prin memorie. Mai ales când
Divulg, cu o parafă, diagnoza,
Pe milogeala bleagă dintre rime
Decolorate șleampăt de-anonime
Figuri ce nu-și îngurgitează doza
De vanitate, în remarci sublime,
La timpul potrivit și-achită
CV