Sonet 47

Când mâna ta în mâna mea se-nchide,
Pecetluind neantul bărbătește,
Sub strângerea sleită, ca-ntr-un clește,
Din vis mi se desprind efemeride.

Azi te destrami și părul îți albește,
Căzând pe tâmple-n scăpărări placide,
Iar ochii ți se umplu de fluide,
Dar tunetul din glas îmi amintește

Cum cocoțat pe umerii de piatră,
Sfidam văzduhul numărând cocorii
Și alungam cu pieptul foale norii

Iar tu râdeai de tumba mea ingrată.
Îmi arde palma cand adulmec zorii
Si-mi e atât de dor de tine, tată!