corneliu zegrean

\"Viața Ta ,mamă, a fost o poezie, Dar din păcate o \"Elegie\" Eu aș fi vrut un \"Rai\" să fie, În toate,numai bucurie\"

Rămâi iubita mea! Rămâi, Cu amintirea cea dintâi. Cu un sărut ce ți l-am dat Stângaci, mai mult pe apucat, Pe care eu nu l-am uitat De-aceea… Mai rămâi. Și-așterne valuri de

Elena? Un nume ce vine din veacuri, Îl au unele fete de la noi și din lume, Ea poartă și-o cruce ce-i plină de leacuri, Ușoară sau grea, ce-i face renume. De-i cea din istorii sau cea din

O. . . \"Vis\" ferice de iubire, Ce te-am crezut doar din povești, Nu mai zâmbi din amintire Arată-mi cât de dulce ești. Cum poți de-i zi sau de e noapte Să-ntuneci ochii mei pe veci, Vin-o

Din imensa atmosferă ce doar mintea o măsoară, Zgomotos se-aude o flamă ce din ceruri se coboară; Când spre dreapta când spre stânga, printre norii plini de ploaie, Întâlnind muntele-n cale după

Iubita mea, de când aștept Să vii, să te cuprind la piept. Să te mai strâng cu al meu braț, Să te sărut cu mult nesaț, De mult n-ai fost în al meu “laț” Cu trupu-ți drept. Dar în

Rămâi mereu o floare, din lunile de mai, Cu gura-ți zâmbitoare și vorba-ți după grai, Să te privesc și-n vise, când somnul mi-o fi greu, Pe cât ești de suavă să înflorești mereu. Puține știi de

Iubita mea o știi demult, Cât vreau o vorbă să-ți ascult, De mângăiere și alin, Să-ndepărteze atâta chin, Ce mă păzește peste tot De-atâta dor nici că mai pot, Puterile să-mi

De ziua “TA”, din an în an, Eu îți transmit un «gînd» răzleț, Ce are un «simbol și un preț», A unei «taine» de amor Ce o păstrez cu prea mult dor, Ca «Baciul» doina din folclor, Cu ea în suflet

Astea-s “lacrimile mele”, Þi le-am spus cu atâta dor, Să-nveți carte dragul mamii, Să te faci un scriitor, Să le-nșiri într-o poveste, Mai bine sau mai stingher, Ca să știe strănepoții C-am

Deși te-ai dus, nu ești plecată, Deși ai plecat, tu nu te-ai dus, De mine vei fi ferecată Până în ceasul de “apus”. Mereu te simt în fața mea, În fața mea te simt mereu, De-i bună ziua sau

Simbolul sufletului meu Pentru o nepoțică Ca o albină, veșnic zburătoare, Să te avânți spre «înalturi», tot mereu, Fie-ți iubirea mea, lumină «călătoare» Că astfel vei

Pentru o mămică x De sub frunza putrezită Pe-al pământului covor, Toate florile-s trezite De al primăverii dor. Ici, colo, dă să apară, Ghiocelul de sub nea, Mai departe o

Zdrobiți de frig și veștejiți de vreme, Am așteptat un “Iancu” la luptă să ne cheme, Să-nlăturăm urgia și atâta nedreptate Ce s-adunat la plebea din urbe și din sate. Să schimbe cursul vremii,

În visele-mi nocturne, adeseaori apari, Incerc să-ți fur o vorbă dar repede dispari, Ai fața străvezie și părul scurt, șaten, Ingândurată, parcă, de rânduitul «tren». Cu-n zâmbet melancolic te

Iubiții mei părinți și frați! Prieteni, vecini și invitați, Bine-ați venit la nunta mea, Cu mic, cu mare alăturea, Să v-ă petreceți ca-n povești, Ca-n basmele împărătești Că a căzut

Ca să uit măcar o clipă de atâta supărare Mă aplec peste-o hârtie și lansez câte-o-ntrebare. Câte lacrimi au să curgă? Câte mame vor mai plânge? Să oprească suferința și “zvâcnirile de sânge

Intr-o primăvară caldă, vaselă, plină de flori, Pe când soarele-și revarsă lunga-i rază peste nori, Un bărbat furat de gânduri răscolește niște foi Din oracolul vieții. - El dă timpul

Nu ți-am cerut neantul și, n-am să-ți cer mai mult, Decât o vreme glasul să-ți ascult. Nu ți-am cerut viața-mi și multe ce ți-am dat, Þi-o las să faci din ea, un lac înspumegat. Deși încerc de

Corabia bătrână ce mai plutește-n larg, A dat semnal, o știre, din marele-i catarg, Că s-a oprit din drumul ce-o duce în spre mal, Lovită prea puternic de-al timpurilor val. De-atâta vânt și

Nici «Ursa cea Mare», nici «Luna» din cer, Nu pot bara timpul ce veșnic se «duce», În pas cadențat și, nu e mister Când vine, zâmbește, dar nu știm ce-aduce. El vine din ieri și trece prin

Privind pe fereastra ce duce spre sud, Văd nucul bătrân ce-a rămas fără frunze, Pozând melancolic cu crengile: -nud, Așteaptă o toamnă cu pământul mai ud, O iarnă mai aspră și vântul mai