O întrebare

Ca să uit măcar o clipă de atâta supărare Mă aplec peste-o hârtie și lansez câte-o-ntrebare. Câte lacrimi au să curgă? Câte mame vor mai plânge? Să oprească suferința și “zvâcnirile de sânge \". Voi cei mari ce-aveți puterea, și vă bălăciți în toate, Nu credeți că este timpul să lansați un: nu se poate? Dacă vouă vă surâde, soarele când asfințește Și vă înfoiați în pene când chenzina iar vă crește, Dacă voi ”Divanul Mare” n-aveți limite-nimica. Când e vorba de-ale voastre, nu-i rușine, nu-i nici frica, Nu credeți că cei ca mine v-au ales în fruntea țării Să fiți drepți, curați ca roua, nu tulburi ca apa mării? Nu credeți că-n lumea asta toate au limita lor Și că cel ce poartă greul este prea-nțelegător? Mai lăsați-vă trufia și orgoliul de partid, Răsfoitul de ziare când legile se decid. Stoaceți-vă seva-n creier, faceți legile mai drepte Pentru cei lipsiți de \"multe\", săturați să tot aștepte. Ca să știți cum o duc dânșii, coborâți puțin la “vale”, Să vedeți șiroi de lacrimi, s-auziți doine de jale, Să vedeți bătrâni și tineri ce se zbat numai în drame, Pe când voi țineți de scaun și-adunați la kilograme. Oameni buimăciți la minte, de-atâtea promisiuni, Săturați de vorbe goale, de lozinci și de minciuni. Doamne. . . fă-i să înțeleagă că zâzania din ei, Le aduce doar porecla de: smintiți și de mișei, Fă-i să știe că trufia este o boală ce nu iartă Și că-i duce pân-la urmă la discordie și ceartă. Poate astfel vor pricepe și-și vor modela “cuvântul”, Altfel, nu-i iartă mulțimea, nu-i mai rabdă nici pământul.