Și nucul plânge

Privind pe fereastra ce duce spre sud, Văd nucul bătrân ce-a rămas fără frunze, Pozând melancolic cu crengile: -nud, Așteaptă o toamnă cu pământul mai ud, O iarnă mai aspră și vântul mai crud, Pregătit să reziste și: -Nu vreau s-aud Al nimănui scuze. -În fieșce an îmi este mai greu, Când văd «nemiloșii» ce-mi adună povara, Unul se urcă în vârf, parcă-i zmeu, Altul. . . . O creangă îmi rupe, fără tupeu, Așa-mi petrec anii, plângând tot mereu, Dar cine să audă? Că ei, n-au Dumnezeu, Degeaba-i ocara. Când toamna va trece și iarna ce vine, Sosi-va iar timpul să rodesc mai . . . bogat, Voi plânge din vreme să mă apere: Cine? Corneliu ce are un geam, cu ochiul spre mine, El vede ușor «făcătorii de bine», C-o voce mai aspră și, mai de rușine, Cei răi vor fugii de «legat».