Cezar C. Viziniuck

am încercat odată am încercat de mult pe cerul fără de stele a nopții sângeri să-ți văd chipul nostalgic acela de demult când sub salcâmi în floare eram doar doi copii pluteam pe luciul razelor

erai undeva departe închisă între cei patru pereți ai garsonerei ce miroseau a mucegai priveai pe fereastră galbenul felinar singura fantomă în noapte eu te aștetam rezemat de același

am încercat din răsputeri să mă desprind din tine dar brațele tale erau ca niște tentacole iar pielea ta de gelatină se întindea tot mai mult sângele tău îl simțeam curgând prin venele mele la

Doamne Doamne moartea! să-mi umezești buzele când va veni și-mi va face gura amară și-mi va întuneca ochii este la fel precum un vis moartea ne este superioară nimeni n-o poate privi în

când eu eram mai tânăr (bine în realitate este mai potrivit să spun foarte tânăr) câțiva ani mai înainte de a cunoaște și de a intra în acest oraș mă gândeam la viitor familia mea era

în dimineți de iarnă când mă trezesc și albul zăpezii îmi luminează zorii mă gândesc la tine îmi amintesc visul ce-l avusem în noaptea lungă când focul trosnea în sobă a pustiu tu nu ești

azinoapte în timp ce dormeam am visat că tu erai cerul meu placat cu stele și comete placat cu mii de luminițe ce formau un milion de oglindiri în ochii tăi am visat că erai eternă te-am

ne plâng munții dezgoliți ne plâng câmpiile golașe ne plâng copiii părăsiți plângeți cu toții-n pace

Moș Crăciun din nou apare pe la luminatele ferestre și le șoptește dintr-o suflare la copii câte-o poveste. Daruri are-n sacu-i mare pentru voi, dragi copii și vă dă la fiecare multe, multe

Doamne, binecuvântarea Ta o cer să pot merge în Betleem, să mă ro la ieslea sfâbntă, să aud îngerii cum cântă... Doamne, lasă-mă să stau de vorbă cu Tine în staulul în care pentru

te chinui de atâta timp să-mi spui că mă iubești și inima-ți bate-n ritm de război câte tristeți ascunse-n noi ne fac în palide dimineți să ne privim chipul în oglindă și în loc să descoperim

am fost atins de-a ta privire tâmpă și mi-a cutremurat întreaga-mi ființă și acum îi simt răceala ei pe tâmplă realitatea dură de neputință mi-ai spus atunci în șoapte arogante adevăruri

trăim speranța zilelor de ieri și ducem versuri la casap poveri ai anilor senili noi nu suntem poeții care-au fost atunci când poezia și omul păstrau armonia trăind în preajma marilor

sună clopote de veacuri ale sfintei mânăstiri și de veacuri îl tot strigă pe-a lor mare voievod Ștefan-Vodă Ștefan-Vodă stau și-ascultă-nmărmuriți într-un misterios

Femei amețite de verde hașiș își plimbă galante trupul zbârcit pe străzi luminate de lună. Te-agață, se uită la tine cruciș, cu părul de ceafă cu geluri lipit, și-ncearcă ceva să ne

întins pe margini de asfalt recit din versu-mi către soare și-mi pare cerul de cobalt și trist acuma versu-mi pare păreri apuse-n praful cenușiu dureri ascunse-n versul care-l scriu și ritm

Nemulțumirea zace în fiecare din noi. Ea face parte din noi căci conștiința spiritului nostru vrea și se dorește pe sine nelimitată la finit. Ea vrea depășrea finitului; ea nu se reduce la finit. Din

Am părăsit România pentru a fi alături de persoana pe care o iubesc. Acum îmi dau seama cât de mult am greșit, dar cale de întoarcere nu mai aveam, cel puțin așa văd eu situația. Mă tot gândesc la

Privirea ta se lipește de mine precum se lipesc de pământ razele soarelui, Trupul tău gol acoperit neglijent cu o margine de cearșaf scăldat în lumina zorilor pare o marmură albă, rece,

am iubit cândva o stea îndepărtată plângând îmi țineam în frâu răbdarea atunci când cu lumina lor zilele mi-o ascundeau ochilor seara o trăiam în fericirea revederii când steaua clipea pe

să strâng de pe pulpele ei cuvinte și să le îngrămădesc pe-o hârtie să mă scald în iluzia deșarte și să cerșesc amorul unei pietre (câtă idioțenie) și totuși nu mi-ar fi mai greu să aud

trebuie să mor și fără discuție nimic nu moare pentru că nimic nu are suficientă credință pentru a putea muri ziua nu moare trece nici trandafirul se stinge doar soarele apune nu