Nemulțumirea

Nemulțumirea zace în fiecare din noi. Ea face parte din noi căci conștiința spiritului nostru vrea și se dorește pe sine nelimitată la finit. Ea vrea depășrea finitului; ea nu se reduce la finit. Din nemulțumirea conștiinței apare nemulțumirea omului. Dacă conștiința s-ar limita la finit am fi cu toții mulțumiți. Cei mulțumiți cu finitul nu au o conștiință veritabilă, iar spiritul lor nu este liber. Într-o comunitate în care libertatea este doar libertatea unora și nu a tuturor există și o falsă mulțumire sau fericire; este o amăgire a omului, a conștiinței - în cazul României post-decembriste. Dar atunci când într-o comunitate libertatea este a tuturor gravitatea constă în mustrări de conștiință și o nemulțumire continuă. Atunci apar întrebări ca: \"De ce el da și eu nu?\". Omul nu se va mulțumi cu finitul; conștiința va dori depășirea finitului. Atunci la întrebarea \"Ești mulțumit?\" răspunsul va fi \"Nu.\" \"Dar ce-ți lipsește?\" \"Nimic\" \"Și atunci, ce mai vrei?\" \"Un pic mai mult\" Da, doar \"picul\" ăla mai lipsește; un \"pic\" la care râvnim cu toții.