Dorina Șișu

Miercuri, 04 aprilie, 2018, 22:39, Dublin nu am scris de multă vreme, iar acum mă faci să râd și mă îndemni la scris. cum vine aia „pacient până la moarte”? așa lozincă doar un președinte din clanul

ce tare mă strânge blana asta de lup mama nu știa să cânte atunci când plângea, părea că se roagă, dar blestema blestema „nonsensul” de a-și crește singură copiii blestema neavutul pentru care

am căutat prin colțurile buzunarelor, prin tot cartierul, am căutat și în centrul orașului o jumătate de sticlă în care am lăsat un vis neterminat că acolo se făcea a fericire infinită se făcea

nu m-a văzut nimeni când am despicat o duminică-n două i-am scos inima și-am ridicat-o pe vârful degetelor cerului să o vadă sufletului să o regăsească. nu m-a văzut nimeni când am ascuns o

Zile și zile. Anesteziate în gânduri. Mergi pe același drum la job. Te gândești la John să-i dai un rol, te gândești că ai plecat la același minut ca ieri, te gândești că ești în tricou. O albină se

într-o zi am găsit o mască tristă pe stradă. John a spus să nu o ridic. era lipită de asfalt, dar culoarea ochilor ei, conturul buzelor, sprincenele ridicate a mirare și lacrima care se oprise în

...de vrei să faci iubirea iarnă înseamnă că albul vrei să te cuprindă o stare de înțelepciune precum cea a pescarului bătrân din Dublin o stare de împăcare cu tot ceea ce nu ai putut

o întrebare sapă adânc în tâmple o iarnă care va să vină o aflare care am s-o aflu o întâmplare pe care o s-o întâmpin o iubire care am s-o fac iarnă o iarnă care va să vină vara în care m-am

nu știai dacă e bine sau rău faptul că ai terminat o sticlă cu tărie într-o juma de oră și nici dacă următorul client al barului îți e prieten sau ăla care a promis că-ți taie nasul dacă nu-i faci

vorbeam cu John aseară despre straturile de fericire la un pahar în pub-ul lui Simon el mă ascultă mereu cu un zâmbet trist și știu că nimic nu crede zice el că nu înțelege de ce-mi pierd timpul

în miezul vieții în dimineața unei duminici verzi am alunecat spre capătul cerului așteptând un miracol despre care auzisem printre oameni i se spunea „dragoste” mă uitam în stânga și-n

Miercuri, 21 februarie, 2018, 12:12, Dublin se face că te uiți înapoi și-ți dai seama că și tu ai făcut ce nu se făcea. adică puteai să fii mai puternic, puteai să ridici tonul, puteai să dai

când toate lucrurile se leagă între ele când amintirile fac lanț de sentimente în sângele tău matematica se face un copac plin cu flori din rădăcini pătrate cu vârfuri de ramuri care ajung pe

în vara asta a crescut un pom cu șapte rădăcini pătrate cu șapte aripi cu șapte zboruri sărutate să le tot bei cu vin... șapte pahare în șapte seri de vară insulară în vara asta ne-am

pentru că nu pot prinde niciun gând în palmă să-i spun că trupul meu e doar o boabă de strugure pentru că nu pot să agăț depărtarea mai aproape de chipul murdar al stâncii din spatele meu

așteptători suntem toți. unii fără voia lor. alții cu voia altora, iar ceilalți doar din dorința de-a aștepta toată viața ceva, care de fapt le vine, dar sunt prea chiori să și vadă. poate că după ce

ca un lup mă înfășor după cuvinte nu vreau să scap nu vreau să fug cine acceptă pe umeri coliere scumpe? hai să să lăsăm poverile să le uităm în cămara cu vin vechi și să ne privim în ochi ca

am învățat că mereu învăț ceva, apoi uit. că orice faci bun pentru cineva se întoarce împotriva ta. am învățat că nu există prieteni adevărați, nici păcate și nici blesteme. am învățat că fericirile

acum să-ți spun ceva despre judecata altora despre supraviețuire despre plânsul tău și miopia lor despre durerea ta și urma pământului să-ți spun ceva despre zvonul nopții care îți ascunde

am găsit un cuib. îl țesea un vis, dar un moft venit pe val a șoptit la ureche: fugi din calea șarpelui. și am fugit atât de tare încât malul s-a făcut o groapă plină cu vin roșu. o femeie îmbrăcată

atunci când timpul îți șoptește la ureche despre învoiala ta cu viața, despre amintiri, dar mai ales despre căderea frunzelor sau despre iernile adormite pe tâmple umple-ți paharul cu

Vineri, 05 ianuarie, 2018, 11:11, Dublin cum e să simți „la nivel primitiv” o dimineață ploioasă? e o idee bună. nu zic de cazan, zic de a simți primitiv, dar suntem atât de dificili încât mi-e

sttt, ascultă Doamne, florile cum râd și spune-mi care vrea să-mi fie-n vis a mea pe veșnicie. sttt, ascultă mamă, povestea unui galben el se credea a fi un cal, un murg dar nu am vrut să-i spun

când crezi în ape reci și-n infinit că-ți scaldă sufletul în ochi de salamandră crudă apleacă-te puțin în alinări pune-ndreptu-ți pocalul ce inima o-mpacă când ochii mei pe somnul tău