Dorina Șișu

iar eu îți răspund omule că poate toate acestea văzute de tine le-am înghițit ca un vultur și am ars în bătăile mele sărace din aripi minciunile scurse de pe fețele oamenilor căldura suflării

frigul intră în sânge merg în gol dinții sunt de gheață zgomotul de mașini este infernal figuri triste de oameni grăbiți ocupă toată strada merg…merg…merg vântul îmi bate în față în fiecare

uneori abisul dansa și fura din vremuri în foșnetul nopților se ascund șoapte timde din vântul iernii a curs o zi iar eu am împietrit la poalele vieții decembrie 2010

oricâtă matematică ai încerca dragostea adevărată e una singură nu o scazi nu o multiplici nu o compari și nici nu o ridici la pătrat în vreun radical sau paranteze () stai complicat într-o

să continuăm dialoguri cu ziceri directe ma Chérie, întrebările tale m-au lăsat fără aer au apăsat în pieptul meu cu tălpile goale și nimeni nu spunea nu toate creșteau invers, ma

a dat o monedă timpului să stea dar timpul i-a sărutat ochii și a plecat a dat o monedă morții să vină dar moartea s-a sinucis de rușine a dat o monedă fericirii să o recunoască dar

puteai să-mi lași frica la ușă iar eu gândeam că-i un cadou mereu ți-am spus cu palmele la gură că timpul e o cursă nebună puteai să-mi lași gândul de seară ca o nevoie de mântuire în

m-am oprit doar un secol în care am rupt secundele, exact așa cum spui tu; mă iubește, nu mă iubește, mă iubește, nu mă iubește...și iată cum, acum, privesc la toate secundele rupte din secolul

într-o zi te descompui și consideri că ești spart reușești să ajungi până la mal să te apuci cu mâinile de prima stâncă și să te întrebi ce vei face de-acum încolo prezentul e transparent

probabil că valul trecerii peste timp ne-a făcut mai șuierători probabil că din pricina zarurilor ne frângem inima stând în picioare și apoi ce rost mai are să te întrebi de ce? fracțiile nu se

depărtarea s-a acomodat cu uitarea o să-ți amintească un gând fugar de ce tăcerea îți e așa de surdă și picioarele tale așa de obosite depărtarea s-a lipit de pleoapele tale mirate și abia mai

Am greșit în singurătatea mea alegând viața. Adevărul ești tu, cel care iubești. Am închis ochii să plâng. O umbră se plimbă peste mine. O întrebare mă doboară spre adâncul cerului. Iubirile

aluneci precum lumina în miezul mărului copt încerc să număr soldații care nu plâng și verile despre care vorbești într-un ritm anume dar uite cum trag după mine un șarpe mort și cum spectatorii

ziua de azi e un fel de sminteală a venit legată de piciorul meu a gustat, zice ea, din însemnătatea palidă a zilei de ieri și zice că s-a îmbătat de nebunie semăna cu spiritul lui Erasmus în

du-te noapte plină cu aburi și mărunțește fiara care buzele-mi sfarmă: vise trecătoare prin lumi străine. du-te singurătate și presară secrete cailor flămânzi de libertate. evadarea s-a ghemuit în

˗ Adu cartoanele aici! ˗ Le aduc. Unde să le pun? ˗ Uite, aici. Să nu vadă lumea cum arată un om distrus. ˗ Săraca de ea! ˗ Acum îi e mai bine ei. Nouă, nu.

vorbeam cu John aseară despre straturile de fericire la un pahar în pub-ul lui Simon el mă ascultă mereu cu un zâmbet trist și știu că nimic nu crede zice el că nu înțelege de ce-mi pierd timpul

să fie mereu o apă de care nu poți vedea mai departe sau o frunză peste care nu poți trece să fie visul acesta împlinit peste buzele mele tăcute să fie doar un anotimp un cerc un pas ca un

Mereu am căutat să știu ce-i omul. În afara faptului că judecă, bine sau prost, că este capabil să facă un anume lucru, că-și pune întrebări căutând răspunsuri în altă parte, totuși ce-i omul? În

Nu știu cum pune viața problema... Picioarele au răsturnat urme adânci și doar eșecul drumului parcurs degeaba mai naște o întrebare: pentru câtă vreme mai beau din acest pahar cu apă amară? Nu știu

sunt momente când îți aduci aminte de alte momente sunt cele care au trecut și când au trecut nu te-ai gândit că or să treacă dar azi când ai ieșit la o țigară pentru că nu era nici ploaie nici

de mă priveai, privirea-ți se-aprindea în mine și-n flăcări trupul răspundea iubirii, iar urmele-ți ardeau pământul. nimic nu ne-ntrebam, iubirea mea. trăiam prin reci poteci, dar vezi, urmele-ți

am adăugat detalii pe chip doar să-ți îndepărtez problemele și am însuflețit adâncurile pentru ca oamenii să cadă pe viață nu spun dulcegării și nu te strâmba de parcă ofensele s-ar da pe

Cât de naiv te crede copacul acesta încât se lasă rupt pentru tine! Te prinzi de conturul unei frunze, te prinzi de o zi, te prinzi de lumină și noapte să simți disperarea dulce și viața ca o rază