Dorina Șișu

Și dacă sunt mai bun decât tine, tu de ce ești mai rău și încerci să mă distrugi? Dacă îți spun că nu ești perfect, de ce nu te gândești că nu e o calitate? Dacă îți spun că nu am nevoie de răutatea

...și se rostogoleau luminile reci peste trupul meu. credeam că lanțul acela ruginit, care mi-a cuprins glezna piciorului, e din imaginația mea. e o pricină a ceva. un urlet stins de lup aud în

un urlet se agață de tine sau tu preferi, cu sinceritate, suferința amintirilor pe care le ai în fața Joanei d'Arc. crucile scot zgomote sâsâitoare. te lași într-o parte și îți legeni viața pe un os.

cumva maratonul cuvintelor sau al zicerilor fără dezlegare cumva marșul ca un fir întins cumva tu și eu ca două numere pare un ghem și un zid cumva toate acestea ne-au unit depășindu-ne mi-e

dar spune-mi: din care piramidă ai zămislit iubirea? pe care treaptă-naltă mi-am rătăcit privirea? doar viețile, iubite, se duc, se cern, se ning; pe fruntea ta deplină se odihnesc și spinii. ah, am

de mă priveai, privirea-ți se-aprindea în mine și-n flăcări trupul răspundea iubirii, iar urmele-ți ardeau pământul. nimic nu ne-ntrebam, iubirea mea. trăiam prin reci poteci, dar vezi, urmele-ți

Tu ce faci? Omule, urcă mai departe de canonizare. Arderile sunt în ochii tăi sălbatici. Ai fi putut să taci, dar ai vorbit. Ai tăiat întâmplările cu tăceri. Ai călcat nesăbuit în sânge. Dar eu? Sunt

bine că tu nu haiku nici eu haiku hai-hui mai degrabă pe gardul de sârmă al pușcăriei uneori mă prefac în corb și umblu pe deasupra capetelor luminate babele se închină 500 de metri și nu mă las

pe râul Liffey m-am dat drept Cian într-o barcă furată nu e ca Sena și oricum e prea dulceagă imaginea așa că te refuz prefer să fiu Bram Stocker tatuat cu sticle de whiskey să spun un strașnic

să scriem proză pe cuțite ascuțite să fim bărbați în armuri cu săbii de aur și-atunci vom tăia adânc în bocitori și melancolici în tranșee scriem câte-un capitol din monografia personală sticle

pe străzi urlă amenințarea comunicării clonate la pătrat în triunghiuri și umbre în clipe alungite cu boturi de lupi în vieți paradoxale iar tu fugi ca un nebun de ochii ascuțiți de nopți

pietrele au strâns privirile trecătorilor într-un colț. pe coasta de vest a Irlandei se văd urmele. un cer căzut prea aproape de oameni face semne discrete. nimeni nu înțelege. nimeni nu fuge. nici

Șade pustiul orbit peste tălpile tale, așteptând să-l trăiești, să te bucuri de moartea care te cuprinde alergând prin clepsidre cu mâinile strânse, privește pustiul orbit peste tălpile tale. Am să

poza cu sfinxul e la sfârșitul filmului, man treaba cu zeii și ambițiile lor este una protocolară ăștia sunt pacienții sănătoși din spitalele de nebuni că de-aia mi-e teamă să stau singur în

a sărit unul chel la beregata mea înjurându-mă de Seneca. n-am treabă cu societatea umană, cu pietrele, întrebările, legile, prostituatele, dar am privit fix în ochi o vrabie care dădea să moară.

iată cum se bălăcește adevărul pe tălpile mininoșilor? abandon? în păr se prinde ochiul dușmanului de cutare sau cutare dogmă răsuflată arătările oamenilor spală păcate? limbi

spun lumii că e târziu și tac, dar și tăcerea mă roade o întrebare îmi sapă adânc în tâmple dileme pe care nu le cunosc și niciodată nu am să le aflu pentru că nu sunt ochi străini de ochii

Auzea vântul și blestemul zeilor Dar nu încetinea pasul Sârma ruginită i-a intrat în tălpi Se spune că-i era destinul și că faptele sale așa i se cuvin Pentru că răutatea aproapelui nu are limită

m-am oprit doar un secol în care am rupt secundele, exact așa cum spui tu; mă iubește, nu mă iubește, mă iubește, nu mă iubește...și iată cum, acum, privesc la toate secundele rupte din secolul

pe felia mea de sine aștept un munte de mirări am pus la păstrare verbul tău pașnic și-am rămas prizonieră într-un tablou alb o utopie susținută într-o limbă nu într-o ficțiune de-o noapte în

sunt oboseala universului dar și fericirea lui sunt căderile tale dar și clipele de iubire sunt nefericirile expuse la muzeu ca un tablou abstract dar singura ta amintire podul s-a prăbușit

nu ai zice că evantaiul face parte din decor nici fusta aia din colecția bunicii nu-i de sezon hai să rezonăm cu indispozițiile șefilor să le dăm sictir și să ne ducem pe moșia boierului ăla de

eu nu sunt lăcașul unui geniu. la masa ta sorb lumina anilor din ochii tăi, chiar dacă îți fac un semn discret cu piciorul, îți așez pe tâmple un an rămas înainte la coada ochiului drept. l-ai

pe talpa mea s-au tulburat urmele iarba și pietrele se miră cum de las roua să le șoptească despre oameni caietul cu declarații de dragoste l-am lăsat sub o stâncă are grijă de el salamandra