geniul din tavan

nu știai dacă e bine sau rău faptul că ai terminat o sticlă cu tărie într-o juma de oră și nici dacă următorul client al barului îți e prieten sau ăla care a promis că-ți taie nasul dacă nu-i faci cinste cu o bere, dar nici nu bănuiai că nu simți amețeală și nici curaj, că nu simți decât o poftă sadică de-a mai da pe gât o sticlă și să-ți lași pe masa barului picioarele încrucișate, privind lung la tabloul lui Joyce în Pub-ul lui Paddy, că-i plăcea scriitorului băutura se vede clar în strălucirea ochilor lui pe-atunci vii, în fine, priveai și beai fără să te-ntrebi oareșce despre răscoalele oamenilor sănătoși împotriva celor bolnavi, fără să te-ntrebi de ce arde Grecia sau Portugalia, Spania sau California, fără să...vorba francezului, te-ntrebi, că mare vorbă zice el de care-ți amintești perfect la a doua sticlă cu tărie: sufletul unde e, unde e, unde, că după aia tot francezul își răspunde: sufletul e aici, e aici e. ce simplu! Ți-arunci ochii-n tavan după ce te-ai lămurit din priviri cu Joyce

și-ți murmuri satisfăcut în barbă: sunt cel mai bun și cel mai tare poet

ești mândru de mine Aloysius știu asta

că tot ce-i universal e-al meu în vecii vecilor

și-am să-i tai respirația boului care-mi suflă-n ceafă chiar acum în momentul meu artistic

un moment unic...și nici creion n-am, nici o afurisită de hârtie pe care să scriu

afurisenia asta de gând poetic avangar...

ce gândeam înainte de ce gândesc acum? la naiba. s-a dus. pe tavan. boul respiră încă. eu?

ziceam ieri că-mi pot număra destinele. oh, știu că-i o prostie asta. adică cine mai crede în destine, sire?

să-mi retrag piciorul și masa și tavanul

să rămân înfipt în pub-ul ăsta...ou.