Cezar C. Viziniuck

trebuie să mor și fără discuție nimic nu moare pentru că nimic nu are suficientă credință pentru a putea muri ziua nu moare trece nici trandafirul se stinge doar soarele apune nu

Vasile: (rezemat de gardul unei grădini de zarzavat) Ce vă uitați așa la mine? Ce dacă sunt argat? Eheeeee! Are să vină și timpul meu. Vă spun eu. Ascultați bine ce vă spun. (Se depărtează de gard și

simt apăsarea crului ce parcă coboară mai mult pilonii de susținere se frâng sub întunecimea lui mă dor razele soarelui ce în loc să mângâie îmi străpunge inima nu mai este lumină pe

stau așa culcat pe pat și mă gândesc la soare la o plajă fierbinte și valuri uriașe în care sâ-mi moi picioarele hm... ce nostim să te gândești la soare la vară la mare tocmai acum în

De mici copii, viața a glumit cu noi, punându-ne să căutăm licurici prin ascunzișurile ei de Fata-Morgana. Apoi, incintându-ne, a țipat în noi, de parcă ar fi vrut să ne întrebe dacă vrem să

undeva sus înaintea monahului în palma divină ca un stâlp de foc sfântul se joacă asemeni unui copil cu propriile lui oase

în satul acela cu miros de alge am rămas doar eu și bătrânul stejar... noi doi și marea acea mare ce-și fărâmă valurile de stânci sub ochii sticloși ai gerului și eu un singuratic al

un strop de rouă - în zorii zilei suntem egali

și-a căscat gura și-a deygolit caninii mușcă din noi ca un lup ne roade precum o carie doar u sâmbure de lumină mai rămâne o licărire tânără în ochii bătrăni

și iată din fericire vine iarna pentru a îngheța pământul visele strigă pădurile ninsoarea le acoperă bătrânul cerb face parte din tablou tăcerea ninsorii închipuie iubirile ce uneori sunt

nu mai pot găsi drumul înapoi am fost exclus oricât aș implora oricât m-aș strădui nimic nu se mișcă stau aici indiferent și trist ca un condamnat și trecutul îmi întoarce spatele

În podul casei mele s-au prins în horă șobolanii și soarele cu a lui raze le face jocuri de lumini. Ghemuit pe vatra veche, stă nemișcat, torcând motanul. La ce s-o fi gândind

Deși marea majoritate a jurnalelor sunt datate, eu mă făresc să fac asta. Nu vreau ca niciodată să-mi amintesc cu exactiate când s-a întâmplat. Mi-ar cădea mai bine să încep cu: a fost odată... să

în liniștea acestei nopți mă simt pătruns de pumnalul singurătății singurătatea mea nu miroase a sânge închegat nu are răceala oțelului și nici miros nu are singurătatea mea doare ea

o clipă aș vrea să-l mai aud gângurind pețal meu copil; să-i văd primul pas făcut; să-i văd zâmbetul senin. o clipă, doar atât mai cer vieții să-mi ofere din frumusețea ei și precum roua

România anilor \'90. O Românie deyastruoasă. O Românie în care omul de rând nu mai avea decât două alternative: să fure sau să-și încerce norocul peste hotare. Nimic nu mai mergea cum trebuie. Marile

împinși de mizerie de foame am luat cu asalt occidentul dar nimic nu-i așa cum sperasem... loviți de frații noștrii români comisionari cu fața-n țărână cu ochiii în sânge luptăm cu noi

Printre picurii de ploaie Chipul tău apare gol; Se prelinge lin, șiroaie Aprinzându-mă de dor. Ești un vis de nestemate; Ești ascunsă în eter; Ești amorul meu din noapte; Ești cel mai frumos

** cândva ne-am iubit îți mai amintești? zice-ai că moartea trebuie sfidată în acele clipe fericite eram nori vânt ploaie și otravă miroseam frumos a împlinire sunt cuvintele

Dacă n-ar fi existat culorile poate nu ne-am fi închipuiot durerea mov a arsurii, orbirea negurii sau a luminii, nu ne-am fi imaginat niciodată fiorul albastru al înecului, galbenul bolnav al