Cezar C. Viziniuck

stau închis între pereții de beton e o beznă de nepătruns nu mai știu de e noapte sau zi nici câte zile au trecut liniștea e apăsătoare iar gândurile îmi zboară aiurea și aproape că le

zeii au trișat (ce tribut împovărător plătim!) ne-au amăgit ca și pe strămoșii noștri oamenii cavernelor și acum ne părăsesc de fapt ei nu pleacă fiindcă nu au venit nu mor deoarece nu

totul e lumină și m-am născut și eu pe-acest pământ confundat în lumină să văd ce faceți să vă întâlnesc să discutăm și să creăm poezie poate nu m-am născut în locul potrivit dar voi

\"Prinde-mă!\" mi-ai cerut cândva râzând și ai început să alergi în jurul meu cu voioșia primăvăratică a fluturelui abia ieșit din crisalidă. \"Pentru ce\" - ți-am răspuns - atâta timp cât

da iubito te ascult te ascult atent fiindcă vorbești de fapt din mine și ar fi ca o pedeapsă a firii să nu mai cred în propria-mi voce te ascult și îți promit că nimic din ceea ce pe tine

aș vrea să mă joc în părul tău să-ți simt firele mătăsoase pe degetele mele dar tu nu mă iubești carnea ta nu vibrează când te ating ești crudă mult prea crudă trăiești doar în mintea

deschid fereastra și privesc oamenii ca păsările merg ca umbrele dintr-un spital lucrurile văzute au ceva ciudat ireal în conturile lor îți joacă prin față ca o horă de iele iar când insiști

Câteodată realitatea suferă de artrită. Bolește și ea ca și noi oamenii. I se îngroașă venele iar sângele îi pulsează mai puternic, amenințând pereții vaselor - este vremea tensiunilor sociale, a

Războiul!... Corabie a neantului, sarcofag pentru multe visuri ce se vroiseră cândva frumoase și durabile împliniri, osuar pentru eroi, cimitir al anotimpurilor, morgă a tuturor

în astă seară voi privi apusul prin ochiul limpezit de Saint-John Perse alge stelare voi culege aprinse din mâinile visului lumină să-ți țes și să te cuprind cu cuvinte uitate pline de

stau închis între patru pereți și am sentimentul că mă descompun pereții sunt la fel de negrii precum mormântul mă întreb uneori dacă nu sunt deja mort dar zgomotul vântului printr crengile

tăcere în jurul nostru tăcere nimic nu mai contează nu ne mai vorbim nu ne mai zâmbim nu ne mai privim în ochii suntem prea ocupați de propria persoană ne-am închis în carapacea de oțel a

E noapte, iar cerul e senin. Luna palpită-n argintiu pe necuprinsul cer acoperit de stele. E liniște profundă și pace și fericire. E fericirea de a retrăi sosirea primăverii când natura-i

Eleuthyia, Eleuthyia... amorfă de umbră din inima luminii unde ochii noștrii ard aprinși cu torțe de smochini. În jur e beznă ca la facerea lumii și harfa strunită de flacăra

când simt atingerea ta pielea mi se încrețește iar răsuflarea ta caldă în ceafă mă face să tresar îmi dai fiori în fiecare clipă în care mă privești am reușit prin farmecul meu să te

când ești cuprins de deznădejde surâde în neputința ta când durerea și singurătatea te-nconjoară fii cu surâsul pe buze să poți surâde în mijlocul greutăților e o calitate deci surâde când

în închipuirea mea erau cuvinte scrise cu degetul însângerat pe zidul casei mele cenușiu cuvinte ce trezeau amintiri ale timpului sinucigaș în care nucredeam și nici nu vroiam să

prin acest cimitir nu a mai trecut nimeni timpul se scurge încet printre crucile de lemn ce-și țin brațele întinse despicând aerul morminte năpădite de burieni și morți fără nume uitați

În străzile din București Se găsesc chiar mii Și ai vrea ca să mai trăiești Să vezi când n-or ma fii.