Cezar C. Viziniuck

În străzile din București Se găsesc chiar mii Și ai vrea ca să mai trăiești Să vezi când n-or ma fii.

fără să mă surprindă îți văd chipul scăldat în lacrimi ești ca întotdeauna o sentimentală

închis în imperfect mă strecor printre umbrele vieții lumea îmi pare o mare de asfalt cu imense cratere în care mă prăvălesc de \"n\" ori sufletul meu un balon purtat de curenții

Picioarele tale fine deschid drumul picioarelor mele neîndămânatice. Mâini unite, verigi de lanț, lacăt al pieptului în care ești tu. Talia ta este fragilă, cuib al capului tău; palpită

Părea că stă așezat, sau poate că zbura spre un alt loc. În ochii lui se putea vedea chipul ei. Sub pielea lui nu era doar durere și suferință, ci era ea și ea îi mânca măruntaiele. Pe

iată-mă obosit și nimic nu mă oprește o speranță încăpățânată îmi dă putere mă uit atent ochii ei încă mă recunosc și respirația ei este precum o mireasmă proaspătă iar sărutul ei

în fiecare secundă am încercat să înțeleg ce-i dragostea și de ce te iubesc Maria am recurs chiar și la meditașii orientale dar n-am putut înțelege tu ești ființa neînțeleeasă Maria tu ești

cu păru-i de ciocolată și ochii de cărbune stă tristă în gondola visurilor ei unde gondolierul tânăr cântă-o canțonetă visând în taină la frumoasa venețiană pe cer răsare luna cu chipu-i

sălbatică mi-e setea de lumină de parcă încă nu m-aș fi născut noaptea-mi aleargă în sânge amorfa mi-e plină sunt vărsătorul înlănțuit în vis lăuntric obosit de risipirea cuvintelor ce

la sufletul meu trist fulger pribeag bate-n fereastră cu aprinsă lumină străluminat culeg ochi prin neant într-o grilandă de uimire plină și-n jur privesc lumea bătătorită de făr\' de

copilărie pasăre de ceară sub aripa timpului topindu-se în vis zbor în penumbra princiară a vârstei petrecute în paradis obârșia visului e în copilărie... în sipetul genetic ancestral e

Aici, în lumina acestei răscruci, inima mea, han deschis tuturor chemărilor și îndemnurilor firii, aici, unde cuvintele și-au făcut cuib în ochii nepângăritei tăceri, aici, unde

Tac... dar nu-i decât o altă formă a rostirii. Dorm... stare secundă a vederii. Zbor... spaimă eternă a căderii. Sunt... falsă oglindă a nemuririi. Râd... mască de taină a

Cutreierat de lume, de cuvinte rostite, palidă umbră privind statui mă aflu diluat în vorbirea curentă, vestejit de prea multă povară a sensurilor - stearpă. Și ca din vis trezit într-un

Ie Paieon! Ie Paieon!... Pasărea de ceară a uimirii s-a topit în umbra unui zâmbet mut. Marii dregători ai dansurilor stelare ne-a citit în palmă zborul, prin cuvânt, spre tărâmuri noi

Lacrimi, stelele clipelor întunecate, Imersiune în mările de pofte, Nopțile fără lună, Dă-mi mâinile tale...

- O petrecere?! Întotdeauna mi-au plăcut petrecerile. Atunci când veni soția cu ideea de a da o petrecere surpriză pentru o verășoară a ei din Timișoara pe care eu cel puțin nu o văzusem

Râs şi durere, Miere, amărăciune, spin, Floare

Îngerii deasupra noastră Cântă-ncet un cânt de jale, Căci se-apropie pedeapsă Divină și va fi mare. Cerul plânge cu-a lui stele; Plânge Luna cu lumină; Plâng pe câmpuri floricele; Plânge

la geam bătrânul - în pragul primăverii mâțișori pe ram

Aici fost-a munte în verde-mbrăcat De codrii lui Brad-Împărat Și-un râu ce-și tăia către mare cărare, Lucind ca un vechi diamant. Lui, pacea de veacuri sub cerul înalt, I-a fost tulburată de-o

Aurel P. Bănuț s-a născut la 23 Octombrie 1881, în Cohalm (azi orașul Rupea) județul Târnava Mare (azi Brașov). \"Am văzut lumina lampei în târgușorul Cohalm în noaptea de 23 Octombrie a anului