Orgoliul universalității și expansiunea religioasă II

În destule cazuri (și aici nu mai este vorba doar de iezuiți) Misionarismul universalist, nu numai creștin (căci budhismul, mai târziu islamul oferă destule exemple) a recurs la tranzacții cu diferite culte sau tradiții locale și chiar cu unele forme politice - de la șefii de triburi la șefii de state, cu atât mai intens cu cât grupul misionar era purtătorul mai ferm al orgoliului universalității religiei reprezentate. Și totuși vom găsi la același Jacques Maritain, într-o referire la tentațiile unor partide de a se alia cu Biserica, această negare a unei realități de atâtea ori confirmate: \"E chiar absurd să se presupună că ceea ce este prin definiție universal, deci catolic, ar putea să se lege de ceea ce este prin definiție particular, adică un partid.\" Ideea începuse să frământe mai acut unele conștiințe catolice după primul război mondial, în alt mod decât urma să le frământe după al doilea. Într-o enciclică a papei Leon al XIII-lea (Sapientiae Christianae, 1890), există chiar o motivație anticipativă: \"Fiind de altfel nu numai o societate perfectă, ci o societate superioară oricărei societăți umane, Biserica refuză hotărât, de drept și din datorie, să se aservească partidelor și să se supună exigențelor schimbătoare ale politicii...\" Dacă ne gândim bine, tendința de universalizare zace în orice ins care produce (sau crede că produce) idei, indiferent dacă domeniul lor este sacru sau profan. Iată astfel, un filosof francez înclinând spre zonele metafizicii, ca René Guénon (1886-1951), care manifestase năzuința orgolioasă de a depăși toate religiile și de a le unifica. Tot așa, oameni mult mai profunzi și lipsiți ei înșiși de ambiții și trufii, nu puteau concepe vreo limită obiectivă în expansiunea religiei lor. Și în cele din urmă nu ne vom mira aflând cum P. Teilhard de Chardin nu a aceptat niciodată ideea că influența universală a lui Isus Hristos s-ar putea exercita numai asupra unei oarecări fracțiuni cosmice, cum este pământul. Întocmai și neoiudaismul, care consideră credința creștină o formă ratată de iudaism și își asumă responsabilitatea progresului moral al întregii omeniri în virtutea așteptării lui Mesia, se consideră pe sine a fi unica religie și eternă și universală. Dincolo de râvna intrinsecă, stau însă faptele statistice. Numai unele religii izbutesc să invadeze continentele și să se consolideze în cele mai diferite arii etnice. Islamul, de pildă, deși într-o netă expansiune, nu are audiență autoritară decât în zona arabo-turcă și unele părți ale Asiei. În schimb, două religii, budhismul și creștinismul (împreună cu principalele lor subdiviziuni schismatice), au pătruns larg în conștiința celor mai deosebite etnii. Față de această situație ne putem întreba dacă oare cauza universalizării lor rezidă numai în mesajul mistic sau și în altceva; sau poate, într-o expresie mai precisă, dacă nu fascinația mesajului depășește mesajul însuși? Să încercăm un sondaj structural. Cele mai populare elemente de filosofie religioasă, cu binecunoscutul lor echilibru între categoriile mistice, vocația abstracției și categoriile morale din Biblia ebraică, sunt transferate în formă creștină cu un Mesia istorizat, așezate în vehiculul filosofiei grecești - cea mai populară filosofie a spiritualității arice - și pornite în acest vehicul pe drumurile de cucerire religioasă universală, din care nu lipsește nici vocația cuceririi universului (să nu uităm că este un grup catolic, pregătit în cadrul tehnologiei aeronautice, de misionari cosmici) pe care a manifestat-o întotdeauna omul aric (fiii lui Pandu din Mahabharata, expedițiile lui Darius și ale lui Cirus, sferele de influență ale oikumenei grecești, expansionismul imperial roman, navigația vikingilor, conchistele Spaniei, Commonwealthul britanic, imperiul napoleonian, concurența și conflictele militare repetate între lumea germană și lumea rusească, ca și comunismul lui Stalin). Mai presus însă de budhism, religia creștină s-a extins, în proporții diferite, în toate etniile, iar aici vom descifra poate o supracauză în însușirea ei de a fi singura care se adaptează numai atât cât are nevoie fiecărei împrejurări noi și oricărei situații-limită, știind să fie, după caz, și crudă și umilă.