Cezar C. Viziniuck

sunt atât de plictisit în această ultimă zi de august încât am uitat să mai scriu pentru prima dată de când sunt singur simt lipsa unei companii feminine a unui zâmbet a unei îmbrâțișări pentru

iar va fi toamnă și ochii cerului vor plânge pe caldarâmul plin cu frunze moarte coșurile caselor iar vor scoate fum și peste tot mireasma lemnului de fag ars va fi respirat noi ne vom plimba

acum sunt acasă în vechea mea cameră de la mansardă privesc pe geam la liliacul zgribulit sub ploaia de toamnă mai demult iubeam serile cu lună plină și cer înstelat acum am ales diminețile

pe o uliță părăsită a unui sat rarefiat bătrânul bate cu bățul de alun în pământ de unde așteaptă răspuns nu vrea să plece singur dar nici singur să stea nu vrea unde-s flăcăii de

dis-de-dimineață m-am trezit lângă tine cu-n soare mare în ochi și părul tău răsfirat peste mine (dar asta se-ntâmpla demult) ți-am savurat sfârcul și gura ochii pântecele tău plat sexul

am ieșit din decorul căsniciei pentru o perioadă de timp mi-am luat ochii de la tot și am plecat stau cu chirie într-o casă de randezvous și fac programul animatoarelor umede de parfumul

e atât de mișto gagica ce trece pe stradă prin față la IRE încât mi se face rău ca de la canicula prevestită aseară la meteo își unduiește șoldurile apetisant în timp ce se îndreaptă spre podul

august peste Voroneț ca pleoapele peste ochi ca bărbatul peste femeie în delirul dragostei azi dimineață mi-am revăzut chipul în oglindă încep să încărunțesc prin zona sprâncenelor și-n barba

poemul acesta nu-l voi putea termina decât cu ochii închiși pășind desculț printre spini să simt durerea fiecărei litere înfipte în creier în conștient poemul acesta este despre cer despre

chipuri alungite în sferele memoriei se deformează rând pe rând într-un spațiu prea îngust sub o privire prea umedă amintiri dezgropate din universul unor lumi identice developate cel puțin

stăteam în amurg pe malul moldovei și culegeam cuvinte printre crengile sălciilor plângătoare înșirate pe amrginea bucșoiței pietruite deoparte pădurea de cealaltă râul pescuiam metafore ascunse

Într-o zi, el, mi-a intrat în casă. S-a făcut comod, s-a așezat la masă și a luat cina cu mine, neinvitat. Am înnebunit și i-am strigat:" Pleacă!", dar n-a plecat. A rămas la mine de-atunci. Adio

eu sunt așa cum sunt și chiar îngerii cu zulufii lor blonzi și aripile lor albe de mi-ar șopti în urechi cântecele lor tâmpe nu mă vor schimba ce dacă exist printre muribunzi și bolnavi de

Te priveai în oglinda ovală răsucindu-te mereu cât pe-o parte, cât pe alta, cu privirea ta isteață te priveai ca pe Orfeu, ba din față, ba din spate și la urmă din profil. Erai tânără

Norii îmi par vârcolaci de fum, cerul o mare de cristal, iar ea pășea pe pardoseala de scrum și se aprpia încet, pe Pietonalul Unirii, de mine, în cascade de fântâni arteziene, cu-n imens

erai tăcută ca-ntotdeauna doar priveai fulgii mari de zăpadă cum se așează pe pământ cerul ca pe o imensă oglindă a sufletului tău despuiat ochii-ți sticloși amețitori de reci se roteau

Te-am regăsit așa cum te știam, cu șerpi prinși în păr, încolăciți, reci, veninoși; și ochii îi aveai la fel, plini de viermi, iar pe gura ta păianjenii au țesut pânze. Nu te mai sărutase

am ieșit într-o noapte cu stele și lună și în jurul meu acestea dansau era o noapte dintr-alea nebună în care amanții pe străzi se plimbau și-și spuneau adesea povești banale dintr-alea la care

Îmi amintesc acea boare de vânt ce venea dinspre miazăzi într-o seară senină de februarie în care zăpada încă mai strălucea în razele lunii pe străzi și pe acoperișuri amintindu-mi că încă mai

Pe pervazul geamului, cu ochii ațintiți spre stele, o caut pe ea. Privirea ta mi se înfige în ceafă dureros, dar n-o simt. Coatele mă dor și eu mă-mprăștii în Galaxii. O caut cu fiecare

Te-am așteptat atunce cu-n mare buchet de flori și-un inel, da, un inel frumos. Vroiam să fie o zi specială. Doar era ziua ta, ziua-n care trebuia să fii fericită, dar am așteptat

Când am deschis prima dată ochii am privit spre cer și am strigat la el: - De ce sunt aici? Care mie-e menirea? Și cerul a tăcut ca un laș 'naintea mea. Atunci moașa m-a ridicat deasupra

pășești aidoma limbilor de foc ce se revarsă în amurg adulmecând urmele soarelui de pe creștetele munților te scufunzi în lacul de sânge de la orizont te pierzi în adâncul lui lași în urma ta