Poezie
Þipătul
1 min lectură·
Mediu
Când am deschis prima dată ochii
am privit spre cer și am strigat la el:
- De ce sunt aici? Care mie-e menirea?
Și cerul a tăcut ca un laș 'naintea mea.
Atunci moașa m-a ridicat deasupra capului
și a zis cu vocea-i ca un tunet:
- Vei fi mare și frumos!
Ha... Mare? Ha... Frumos?
Cred că aceasta a fost cauza tăcerii cerului.
Eu eram "vasul făcut pentru necinste"
și nu se putea schimba în niciun fel asta.
Dar îngerul, blestematul acela,
cu ochii mici și părul lui blond, ondulat,
mă ghionti ușor în coastă făcându-mă să râd,
ceea ce o făcuse pe mama fericită.
"Da, m-am gândit, asta e menirea mea:
să-mi fac părinții fericiți." Greșit.
Mare n-am ajuns, frumos nici atât,
dar am rămas cu același țipăt pe buze
adresat cerului.
Și cerul, de peste treizeci de ani, tace.
Tace ca un laș.
Dar îngerul nu contenește să mă ghiontească.
Acum nu mai râd. Acum îl blestem.
N-a fost în stare să îndeplinească niciunul dintre
cuvintele spuse de moașă.
Este la fel de laș ca și cerul
ce l-a trimis...
001332
0