amăgirile mele

sunt atât de plictisit în această ultimă zi de august încât am uitat să mai scriu pentru prima dată de când sunt singur simt lipsa unei companii feminine a unui zâmbet a unei îmbrâțișări pentru prima dată mă doare singurătatea și mă face trist niciun sunet nu se aude doar galopul degetelor mele pe tastatura neagră „o să fiu fericit” mi-am zis atunci dar fericirea mea e tristețe de fapt numai soarele surâde la răsărit în fiecare dimineață numai razele lui îmi mai mângâie trupul în diminețile ploioase mă amăgesc singur și-mi spun „sunt fericit” când de fapt mă apucă dracii când privesc pe geam la picurii ce cad precum lacrimile plânge cerul în locul meu iar eu sunt plictisit și trist rămân cu amăgirile mele trăiesc cu ele fac dragoste cu ele merg la plimbare și la cumpărături cu ele țin un harem de amăgiri le-am dat chiar și câte un nume fiecăruia aseară m-am plimbat cu Celia (așa am numit amăgirea poetică nu mă-ntrebați de ce că nu știu) am discutat despre Dante Eminescu Arghezi și Labiș despre amorul și tristețile din poeziile lor i-am promis la urmă să scriu un poem de dragoste și uite ce-a ieșit dracu’ să mă ia dacă mai știu ce-i dragostea