Cezar C. Viziniuck

puzderie de ciori pe câmpul alb pe cerul albastru zarvă neagră gerul pătrunde în oasele albe dezbrăcate de carne atâtea ciori ce sfâșie cu ciocurile trupuri în iarna geroasă atât sânge coagulat

nu mai am cu cine schimba o vorbă doar cu mine mai vorbesc culeg slove formez cuvinte le strâng buchet și te implor prin ele să revii unde te-ai răcit așa cucoano de unde îți veni să pleci

lumina veozei pâlpâie abrupt pe coala albă încă mai pot oare să scriu despre tine mai pot s-ți visez chipul să-mi deschidă iar ușa dorințelor poemul acesta va fi despre tine totuși în el îți

Moș Nicolae - la ușa săracului doar zăpada

m-am trezit de dimineață bruma groasă mi-a răpit și ultima părticică de vară prea mult alb - strig prea mult soare înghețat zgribulit pe cer ridicați-vă voi morților răceala sufletelor

soarele deschide ușa cerului zâmbește din prag o nouă zi de gheață într-un decembrie golaș

din inima pământului cuvintele se rup zgomotos dureros se așează matematic în șiruri de câte trei sau cinci niciodată patru pentru a nu obliga morții să se deștepte să ceară dreptul la

e iarăși iarnă iubito ninge ochii iar se vor întâlni la gura sobei când vei infige dinții tăi albi în cozonaci vom privi bradul frumos împodobit cu luminițe colorate eu

peste tot pe stradă valuri amețitoare valuri umbre în mișcare forfotă prea multă forfotă pentru doar câteva zile se mută magazinele în case ce tot anul sunt goale

Țară dragă, ți-aș cânta Cântece o mie, chiar Și nu doar de ziua ta Ci în fiice zi din an, Dar nu știu zău cum să îți spun Că de atâta frig îndurat Și de foame, chiar acum Vocea, iată, m-a

rup din inimile lor bucățele cât să ajungă pentru fiecare ochii-s mai mereu umezi de lacrimile copiilor ne-au învățat să fim fericiți dar ei de mult au uitat de unde vine iubirea

Andrei era singur într-o lume mult prea dură pentru vârsta lui. Avea doar opt anișori și trecuse prin mai multe necazuri decât ar face-o un adult. De când e pe stradă a învățat să se descurce singur.

ultimul sărut pe o coală de hârtie a trezit în mine melancolii stelare acum mă dor cuvintele neînțelese ochii prea deschiși cerul prăvălit pe-o parte adormit uitat atâtea

orașul acesta amorțit nu ne mai poate fi nici măcar mormânt e prea multă zarvă să poți muri prea multe stele căzute între betoane decembrie e în prag și deschide larg ultima ușă al acestui

îmi strangulez suflul cu ochii aplecați pe poza ei trecea mereu pe ulița îngustă a unui sat uitat de mult tânărul acela mereu o urmărea până-ntr-o zi când ia dat poza de atunci o privește doar

peste culmi tu te prăvali urlând vârfurile brazilor se-aprind negura albastră îmbrățișează munții ochii se ascund sub pleoape în cămăruțele din vale doar câinii mai latră la umbrele nopții a

Cerul varsă lacrimi cenușii, Pământul pare-a fi de sânge; Totu-n jur pare pustiu... Totul plânge. În fagi le sângerează toamna Și-n van vrea cerul să îi spele. Mult prea adâncă-i

unu plus una fac unu ocazional doi din doi rezultă unu doar uneori doi identici rezultat final trei sau patru după caz

1. cuvântul nebunului de două ore îmi macin mintea caut o idee să scriu un poem nimic doar tu însuși poemul iluzoriu lăsat la dospit în sertarul minții ce se preumblă odată cu mine prin

ca un corn luna se-oglindește în lac - o ultimă frunză

muza ascunsă în patul poetului: veșnicul poem

o cascadă la marginea crângului - frunze arzând

sunt atât de plictisit în această ultimă zi de august încât am uitat să mai scriu pentru prima dată de când sunt singur simt lipsa unei companii feminine a unui zâmbet a unei îmbrâțișări pentru