Cătălin Al DOAMNEI

pasărea paradisului cântă pe umerii adolescentei se mută pe umărul fetiței din clasa a V-a fața ei luminează orașul se aprind sentimente adevărate ce a fost într-adevăr se pierde de pe un

dacă mai suntem și nu am plecat pe drumul fără de întoarcere se întâmplă pentru că l-am visat pe eugene ionesco în vis începusem să-i dau dreptate păsări de pradă planând de la foarte mari

ai fi vrut să-l cunoști pe acela care diviza sufletul greu precum uriașe pietre de moară ai fi vrut să-i mulțumești că s-a gândit și la tine cineva în cele din urmă ai fi vrut să te trezești

durerile nu mai conteniseră chipurile verii se ițiseră cu melancolia orizontului negru când ai să vii ai să mă găsești expatriat pe litera aleph însoțit cu greul pământului să nu-ți fie

omul lepros este omul manipulat bolnav incurabil el nu poate mulțumi niciodată el nu este fericit el poartă păcatele celorlalți ca pe o imensă medalie de platină el nu se poate arunca de pe

(prevenire: poem filosofic) elisabetei ni se făcuse dor de schopenhauer și ne-am chemat de la o margine a

estimp domnul mâcnea împlinea 75 de ani desăvârșita vârstă a înțelepciunii numai eu cu dinescu n-am mai ajuns la vetrișoaia deși, între pământeni, eram singurii pregătiți în trasul cu arcul

se strică vremea fie e prea cald sau vin inundațiile și iarna acoperă releele telefonice în care-ai înroșit toate liniile arată-te măcar nouă vorbim într-una numai despre tine noi

singurătatea mea populată de invizibil mă învelește cu blănuri de urși polari valsând după iluzii pe ghețuri infinite singurătatea în care sunt vizitat doar de cei care nu-și pot rezolva

ne iubeam în olimp și daimonul se-ndrepta spre pericle cu puțin timp înainte de discursul funebru era de

cei mai buni prieteni ai mei sunt artiști viețile lor par a fi niște personaje care-i urmează mai mult vinovate decât cu fidelitate mai mult curate decât necurate fiecare artist își amintește

îl numeam Anul Nou când veneau sărbătorile el era singurul vrednic să poarte cea mai frumoasă căciulă împodobită cu fundițe colorate și cu mărgele de alun vocea lui umplea ulițele ni se părea

venise și toamna ca din senin ar fi trebuit să încep un poem al fenomenelor pe inimi curate mă pregătisem să mă stabilesc printre rumegătoare viața dându-le prioritate elanilor ai

rembrandt a luat cuvântul l-a muiat puțin cu scuipat și a spus dacă trebuie să dăm definiția omului în spirit necabotin cartezian vreau să evidențiez cu roșu omul nu este

după ce păsărarul mi-a vorbit îndelung adusese din pădurea de zmeură o sută de pietre de moară pentru a arăta fiului risipitor cât e de greu drumul spre cer iar fratelui fiului risipitor

în cele din urmă omul acela a găsit transcendentul umblase-n toate lumile posibile podul palmei tale trecând dincolo de polii albăstrii și de emisferele cu clopot de alamă păduri și urgii

asistam la popularea vidului cu fapte și întâmplări ale altora profesori universitari invitând studente la prostituția sacră viața devine morală ca-n dogville cine aruncă piatra nu eu și eu nu

s-a cutremurat satul când m-am născut mama era–n dureri și nu putea să mă nască stră-străbunica din deal i-a spus stră-străbunicii de pe dealul albastru de pe malul albastru

În orașul meu zidul Berlinului Se-nalță mai măreț decât Turnul Babel Înfricoșători palmieri Citesc în palmă viitorul Trăiesc în subreal Și alerg în căutarea unui om Devenit zeu. El trăiește

în lumina lampadarelor femeia robinson îl aștepta pe bărbatul robinson pe malurile unei mări scufundate-n respirația de rechin a celor vii odele triumfale ale rătăcirii și iertării înhămat

întotdeauna forța muribundului te împinge spre idealul lacustru mai puternică este ultima lui dorință decât voința ta de a trăi și cu toate acestea nimic nu mai este relevant în această lume în

alergam dinspre acasa mea ierusalimul înspre al-aqsa îl urmam pe berdiaev și sensul creației părea să nu mai fie absurd trăiam un coșmar se făcea că mi te furaseră musulmanii de pe

din ce în ce mai mult viața și opera mea semăna cu viața și opera lui victor hugo într-un an bisect scrisesem manifestul

nu știu cum să vă spun dar cel mai loial prieten al meu a fost din săpânța când ne-am întâlnit începuse războiul religiilor și pentru mine vorba nătângă a lui malraux a fost foarte demult