mi-e teama, ia-mă in brațe, tine-mă strâns, vezi?
plouă iar, plouă mereu,
parcă plouă de o sută de ani
în întunericul greu simt cum sticlesc ochii și colții dușmani
mi-e frig, am vegheat toată
desenezi frigul în aer
cu degete arse
de râs
*
nu te voi opri
nu sunt icoană
nici fântână potolind
setea roșie
*
de ești casant
am să te adun
cioburi și plumb
*
al
Azi nu știu dacă mai ști,
- făcut-am subtila rocadă -
era demult, într-o zi,
cădeau pene albe pe stradă..
Ningea peste ceasuri târzii
cu gânduri bolnave și-amare,
cădeau stele aspre, pustii
nu
E timp pentru miracol și nu se mai amână,
azi a crescut un lujer de floare în pustiu.
Nu crezi ca e posibil? Pe orb îl iau de mână
„Hai, pipăie-i tulpina, să simți că este viu!”
Prima poruncă-a
Când vin năluci albastre ademenind departe
din orele tăcute de insomnie grea
un nu știu ce mă cere.. și nu știu ce mă-mparte
în gândul de-a rămâne și setea de-a pleca..
Și ajungând pe țărmul cu
Un cer de vară, tulbure și cald
șopârle lenevoase în smarald
și peste drumuri umbra, ca un fald.
Asfalt topit, pe stradă numai gropi,
primarul e blagoslovit de popi
un dor tâmpit tot numără la
Să nu mă-ntrebi de unde vin.
M-am dezlegat de-o lume-n care
mi-au pus pe suflet chip străin
și-atunci am împietrit în sare.
Să nu mă-ntrebi de neagra ceață
ce izvorând din gene suie
pe frunte
ca atunci când joci baba oarba
și trebuie să ai ochii în vârful degetelor
confundam mereu pereții cu ușa odăii în care aveam șifonierul,
în debara schiuri visând la zăpadă
și un sertar cu
e frig si nu știu cine îmi pune o haină pe umăr
apoi glasul acela, tot timpul glasul acela
„trezește-te, trenul a obosit așteptându-ne în gară
între timp au dat pomii în floare\"
e primăvara?
străină, ca-ntr-o altă țară
ca și cum n-aș fi fost aici niciodat’
doar în visul… sau coșmarul ciudat
în care-mi pierdusem bagajul în gară…
nu cred că am trecut prin toate acestea…
că m-au
eu sunt mai aproape de moarte, mi-ai spus
pierdut în rugini și-n apus
prea adânc în pământ răsfirând rădăcină
dacă te primesc aici, în casa aceasta
cu urmele insomniilor mele-n cești de
Doamne, m-ai făcut din soare
apă, piatră, aer, foc,
adunate la un loc
de noroc sau întâmplare
Plâns ascuns tăcut, mă doare
vinovatul fără vină,
când pui neguri pe lumină
Doamne, mă zidesc în
Am tot vârtejul acesta aici, trecătorule
Iar va trebui să suturez răni
răni în forma stelei radiante dintr-o fereastra crăpată lovita de piatră
ce-am să mă fac cu atâtea fisuri de tăcere și
Degete de dor aproape
că le simt trecând pe pleoape
lunecând fugar spre frunte,
dor adânc de lumi rotunde,
cu surâsuri și ochi mari
în ceas tainic ce ascunde
herghelii de cai hoinari
galopând
lasă-ți deoparte podoabele
nu îți sunt de folos
vino doar în numele Adevărului
și mai ales
sfâșie toate dantelele,
scoate-ți brățările, inelele,
șterge-ți de pe buze rujul,
curăță-te de
Mi-au dănțuit în juru-mi și muze și satiri
în nopți de lume rupte halucinante hore
dezlănțuiri flămânde născute să devore
din caierul luminii tăcutele-i sclipiri..
M-a fermecat magia albastrelor
O, Doamne, cu ce vise călătoream nu demult
vase de lux cu strălucitoare lumini erau visele mele
lunecând spre exotice insule, edenuri,
magnifice răsărituri,
corăbii cu vele umflate de vânt
Dă-mi cămașa ta, cea aspră,
eu am să-ți dau în schimb pantofii,
un timp am să umblu desculță.
De ce ai face asta,
mi-ai spus,
aici sunt atâtea pietre ascuțite,
ele cunosc doar gustul
să trec în adăpostul de lemn,
îmi spun că trebuie să trec
acolo unde nu mai simt bicele ploii acesteia - viața
tu ști, arde, taie în carne, nu spune că nu ști
văd șuvițe de sânge
amestecate cu
tac, rup din gânduri, las din ele-o fărâmă
plec repede, tremur, nici nu vreau să mai știu
câte oarbe statui în nisip se dărâmă,
câte palide vise cer lumina târziu.
tac, treci prin sânge,
Între oglinzi paralele mă zbat
luptând cu o mie de chipuri
toate-mi repetă neîncetat
aceleași tertipuri
Din ele, sardonic, cinicul mim
mi-arată o mie de fețe
râzând încântat de talentu-i
n-aluneca în veșnicii de umbră
într-al clepsidrei mișcător nisip
ne manevrează-un un clown fără chip
cu hohot straniu sau cu voce sumbră
dă-l naibii… și mai bate-mi în ferestre
lovind cu
Iartă-mă, bunule, că nu am știut întotdeauna câtă lumină e-n tine
adevărată lumină din lumină
deși greu viața apăsase cu două războaie
și cu singurătate
cu degete aspre întorceai atât de subțiri
Lipindu-mi fericirea ca pe o vază spartă
cu cioburi, spun adesea că truda-mi e deșartă
căci zilnic văd același tăcut și obsedant
tablou în alb și negru... plus griul dezolant.
Aproape nu-mi