Casandra Marilena Adam

mi-e teama, ia-mă in brațe, tine-mă strâns, vezi? plouă iar, plouă mereu, parcă plouă de o sută de ani în întunericul greu simt cum sticlesc ochii și colții dușmani mi-e frig, am vegheat toată

desenezi frigul în aer cu degete arse de râs * nu te voi opri nu sunt icoană nici fântână potolind setea roșie * de ești casant am să te adun cioburi și plumb * al

Azi nu știu dacă mai ști, - făcut-am subtila rocadă - era demult, într-o zi, cădeau pene albe pe stradă.. Ningea peste ceasuri târzii cu gânduri bolnave și-amare, cădeau stele aspre, pustii nu

E timp pentru miracol și nu se mai amână, azi a crescut un lujer de floare în pustiu. Nu crezi ca e posibil? Pe orb îl iau de mână „Hai, pipăie-i tulpina, să simți că este viu!” Prima poruncă-a

Când vin năluci albastre ademenind departe din orele tăcute de insomnie grea un nu știu ce mă cere.. și nu știu ce mă-mparte în gândul de-a rămâne și setea de-a pleca.. Și ajungând pe țărmul cu

Un cer de vară, tulbure și cald șopârle lenevoase în smarald și peste drumuri umbra, ca un fald. Asfalt topit, pe stradă numai gropi, primarul e blagoslovit de popi un dor tâmpit tot numără la

Să nu mă-ntrebi de unde vin. M-am dezlegat de-o lume-n care mi-au pus pe suflet chip străin și-atunci am împietrit în sare. Să nu mă-ntrebi de neagra ceață ce izvorând din gene suie pe frunte

ca atunci când joci baba oarba și trebuie să ai ochii în vârful degetelor confundam mereu pereții cu ușa odăii în care aveam șifonierul, în debara schiuri visând la zăpadă și un sertar cu

e frig si nu știu cine îmi pune o haină pe umăr apoi glasul acela, tot timpul glasul acela „trezește-te, trenul a obosit așteptându-ne în gară între timp au dat pomii în floare\" e primăvara?

străină, ca-ntr-o altă țară ca și cum n-aș fi fost aici niciodat’ doar în visul… sau coșmarul ciudat în care-mi pierdusem bagajul în gară… nu cred că am trecut prin toate acestea… că m-au

eu sunt mai aproape de moarte, mi-ai spus pierdut în rugini și-n apus prea adânc în pământ răsfirând rădăcină dacă te primesc aici, în casa aceasta cu urmele insomniilor mele-n cești de

Doamne, m-ai făcut din soare apă, piatră, aer, foc, adunate la un loc de noroc sau întâmplare Plâns ascuns tăcut, mă doare vinovatul fără vină, când pui neguri pe lumină Doamne, mă zidesc în

Am tot vârtejul acesta aici, trecătorule Iar va trebui să suturez răni răni în forma stelei radiante dintr-o fereastra crăpată lovita de piatră ce-am să mă fac cu atâtea fisuri de tăcere și

Degete de dor aproape că le simt trecând pe pleoape lunecând fugar spre frunte, dor adânc de lumi rotunde, cu surâsuri și ochi mari în ceas tainic ce ascunde herghelii de cai hoinari galopând

lasă-ți deoparte podoabele nu îți sunt de folos vino doar în numele Adevărului și mai ales sfâșie toate dantelele, scoate-ți brățările, inelele, șterge-ți de pe buze rujul, curăță-te de

Mi-au dănțuit în juru-mi și muze și satiri în nopți de lume rupte halucinante hore dezlănțuiri flămânde născute să devore din caierul luminii tăcutele-i sclipiri.. M-a fermecat magia albastrelor

O, Doamne, cu ce vise călătoream nu demult vase de lux cu strălucitoare lumini erau visele mele lunecând spre exotice insule, edenuri, magnifice răsărituri, corăbii cu vele umflate de vânt

Dă-mi cămașa ta, cea aspră, eu am să-ți dau în schimb pantofii, un timp am să umblu desculță. De ce ai face asta, mi-ai spus, aici sunt atâtea pietre ascuțite, ele cunosc doar gustul

să trec în adăpostul de lemn, îmi spun că trebuie să trec acolo unde nu mai simt bicele ploii acesteia - viața tu ști, arde, taie în carne, nu spune că nu ști văd șuvițe de sânge amestecate cu

tac, rup din gânduri, las din ele-o fărâmă plec repede, tremur, nici nu vreau să mai știu câte oarbe statui în nisip se dărâmă, câte palide vise cer lumina târziu. tac, treci prin sânge,

Între oglinzi paralele mă zbat luptând cu o mie de chipuri toate-mi repetă neîncetat aceleași tertipuri Din ele, sardonic, cinicul mim mi-arată o mie de fețe râzând încântat de talentu-i

n-aluneca în veșnicii de umbră într-al clepsidrei mișcător nisip ne manevrează-un un clown fără chip cu hohot straniu sau cu voce sumbră dă-l naibii… și mai bate-mi în ferestre lovind cu

Iartă-mă, bunule, că nu am știut întotdeauna câtă lumină e-n tine adevărată lumină din lumină deși greu viața apăsase cu două războaie și cu singurătate cu degete aspre întorceai atât de subțiri

Lipindu-mi fericirea ca pe o vază spartă cu cioburi, spun adesea că truda-mi e deșartă căci zilnic văd același tăcut și obsedant tablou în alb și negru... plus griul dezolant. Aproape nu-mi