la naiba, nu plâng

O, Doamne, cu ce vise călătoream nu demult vase de lux cu strălucitoare lumini erau visele mele lunecând spre exotice insule, edenuri, magnifice răsărituri, corăbii cu vele umflate de vânt erau cu viteză maximă înghițind depărtări apoi m-a lovit ghețarul acela apărut pe neașteptate ca toate întâmplările tâmpite pe care nu le poți evita pesemne semănam cu Titanicul prea frumos străluceam, prea departe și nici măcar nu știam acum o parte din mine dă mâncare la pești cealaltă parte adâncul nu a primit-o cică era prea ușoară aproape imponderabilă e drept am înghițit o groază de apă sărată până mă vomită marea la țărm un timp am zăcut în nisip și încă mai șchiopătez cu o rană-n călcâi la naiba, nu plâng, nu urăsc, cum aș putea urî ceva atât de rece și mort? oricum, acum sunt cu picioarele pe pământ (am descoperit câteva păduri virgine cu alte vise, strălucitoare, strălucitoare îmi tai prin ele cărări) asta desigur până când voi da de șarpele acela boa uriaș care mă va înghiți cu totul cădeai-aș atât de greu la stomac încât să mă vomite afară!