intre plus minus infinit

aș fi vrut să spun că lumea doarme cu vise frumoase, cristi, nu e așa o mulțime de ochi se închid alții nu privesc te privesc ne privesc fac disecții până la organele pompatoare de sânge pe care ei doar asta le vor cum dor toate distanțele astea îți amintești tu erai cel care dădea lecții profesorilor priveai calm tabla negră explicai plus infinitul stăpâneai panica îmbrațișată între minus și plus ce perfect echilibrați eram între îngândurați ne-am dus mai departe aveam lumi de cucerit de pus la picioare am urcat tot felul de trepte, precis, matematic nu am zburat niciodată am rămas insensibili la zbor până când ne-am plimbat victoria prin mulțime nu oricare mulțime ei erau profesioniștii pe drumuri paralele treceam invers pe coluare de marmură largi ce importanți suntem azi cristi lumină artificială costum și cravată tu în costum și cravată nu putem vorbi e un perete de sticlă-ntre noi rece ne privim rece trecem nici o tresărire nimic doar privirile întoarse peste umăr în urmă două secunde aș vrea să-ți spun că ceva nu este cum trebuie că undeva s-a greșit mult prea mult că deciziile sunt uneori lente condamnări la tăcere chiar la tăcerea de tot nu pot în doua secunde marmură sticlă neon pantofi scumpi tocuri rănind tăcerile ritmic port invizibil cătușe am răni sângerând invizibil lovesc pereții de sticlă în aer nu vede nimeni plutește sângele floare lichefiindu-se roșu-n montura de cristal albăstriu respir adânc nu nu a văzut nimeni șterg urmele șterg urmele frisonez mă plouă distructiv cu acizi de singurătate ploaia asta ca un duș interminabil dintr-un film horror dincolo de perdea pustietatea și un cuțit am auzit în ultimul timp de tot felul de morți de sinuciderea doamnei profesoare rămase în drum șomerul s-a îmbolnăvit de plămâni cineva și-a dat foc și teancul de acte pe care le-ai aruncat ei și-au mijit ochii și câteva clipe lumea a fost un landscape tivit de gene bănuitoare asta nu mai e omul nostru s-a dat la știri că nu mai scrii condamnări la moarte și ce ciudat suna vocea ta ai grija maria ce acte semnezi am stat mult timp cu receptorul în mână ploua ca în ziua întâi a potopului de ei nu poți fugi cristi știi gările ne dau doar iluzia asta visul că te poți pierde că ceva te așteptă și acolo te duci în sfârșit trebuie nu mai amâni eu nu mai amân urăsc sălile de așteptare nu mai pot să aștept am să iau primul tren cristi am să cutreier toate vagoanele până voi găsi locul acela cu ferestră spre aer e noapte o dâră de lumină nesfârșită în noapte eu și trenul meu personal mi-e teamă când intri tac ridic mâinile încet nu simt ziduri mâinile tale cercetând mâinile mele cine ți-a făcut asta, maria nu mă doare acum nu mă mai doare controlorul nu înțelege cere biletele la control mi-e silă îl mințim trebuie nu înțelege nu poate în trenul acesta foarte personal el e singurul care nu are ce căuta de ei nu poți fugi cristi ei vor carne și sânge ei înțeleg cel puțin la fel de bine ca tine cum este cu minus și plus infinitul doar că ei cer totul acum și aici ei știu că urmeaza a doua zi a potopului apoi a treia zi și celelalte ei sunt cei ce le programează urmărind ironic tresăririle omenirii în somn când are coșmaruri ne privesc surâzând cineva a trădat întotdeauna sunt ochi ce urmăresc și trădează trebuie să fim la fel de ironici și reci mai reci mai ironici ca ei trebuie cristi pe coluarul de marmură trec o mulțime de oameni toți foarte importanți ne ignoră ne deplasăm în sens invers te văd în costum fără cravată mi-am desfăcut părul e liber trecem cu figuri impietrite, calm cristi suntem perfect echilibrați între minus și plus infinit ne intersectăm privim peste umăr în urmă lung mâine, știu, vom lua ultimul tren și vom merge până la capăt