Pe-altarul sacru al artei..

O, biată ființă tristă, s-a pus pe tine preț, un premiu pentru aedul ce-ți pune tragedia ĩn proză sau ĩn versuri: cum suferă mândria când nu mai ești ca bradul și capeți doar dispreț. Știu că mânat de focul cel sacru, ĩntre barzi erai elan și-n tine ĩn jar mocnea scânteia de patimă cu care alesu-ai femeia ca muză și altarul pe care tu să arzi. Și-ai ars (sigur tămâie, santal, mosc.. ce parfum !) oniric țel de zei pus ĩn ființa omenească dar… prețul la curent și gaz porni sa crească și din elanu-ți falnic azi a ramas... doar scrum. Dar muza-ți speră ĩncă, ĩn colțul ei de fum Ca Pheonix din cenușă elanu-ți să-ți renască. PS. Să-i dăm lui, prieteni, premiul, vă rog prin acest vers măcar de-amorul artei (se poate și invers). :)