ca atunci când joci baba oarba
și trebuie să ai ochii în vârful degetelor
confundam mereu pereții cu ușa odăii în care aveam șifonierul,
în debara schiuri visând la zăpadă
și un sertar cu
e frig si nu știu cine îmi pune o haină pe umăr
apoi glasul acela, tot timpul glasul acela
„trezește-te, trenul a obosit așteptându-ne în gară
între timp au dat pomii în floare\"
e primăvara?
tac, rup din gânduri, las din ele-o fărâmă
plec repede, tremur, nici nu vreau să mai știu
câte oarbe statui în nisip se dărâmă,
câte palide vise cer lumina târziu.
tac, treci prin sânge,
eu sunt mai aproape de moarte, mi-ai spus
pierdut în rugini și-n apus
prea adânc în pământ răsfirând rădăcină
dacă te primesc aici, în casa aceasta
cu urmele insomniilor mele-n cești de
Lipindu-mi fericirea ca pe o vază spartă
cu cioburi, spun adesea că truda-mi e deșartă
căci zilnic văd același tăcut și obsedant
tablou în alb și negru... plus griul dezolant.
Aproape nu-mi
lasă-ți deoparte podoabele
nu îți sunt de folos
vino doar în numele Adevărului
și mai ales
sfâșie toate dantelele,
scoate-ți brățările, inelele,
șterge-ți de pe buze rujul,
curăță-te de
O, biată ființă tristă, s-a pus pe tine preț,
un premiu pentru aedul ce-ți pune tragedia
ĩn proză sau ĩn versuri: cum suferă mândria
când nu mai ești ca bradul și capeți doar
Doamne, m-ai făcut din soare
apă, piatră, aer, foc,
adunate la un loc
de noroc sau întâmplare
Plâns ascuns tăcut, mă doare
vinovatul fără vină,
când pui neguri pe lumină
Doamne, mă zidesc în
Ochii, puntea prin care intru și călătoresc
în peisajul din tine,
ochii,
o mulțime de ochi în jur,
ochi care mângâie, ochi care dor
ochi ca o lamă de pumnal și ochii fereastră
deschisă
Am tot vârtejul acesta aici, trecătorule
Iar va trebui să suturez răni
răni în forma stelei radiante dintr-o fereastra crăpată lovita de piatră
ce-am să mă fac cu atâtea fisuri de tăcere și
Degete de dor aproape
că le simt trecând pe pleoape
lunecând fugar spre frunte,
dor adânc de lumi rotunde,
cu surâsuri și ochi mari
în ceas tainic ce ascunde
herghelii de cai hoinari
galopând
O, Doamne, cu ce vise călătoream nu demult
vase de lux cu strălucitoare lumini erau visele mele
lunecând spre exotice insule, edenuri,
magnifice răsărituri,
corăbii cu vele umflate de vânt
desenezi frigul în aer
cu degete arse
de râs
*
nu te voi opri
nu sunt icoană
nici fântână potolind
setea roșie
*
de ești casant
am să te adun
cioburi și plumb
*
al
E timp pentru miracol și nu se mai amână,
azi a crescut un lujer de floare în pustiu.
Nu crezi ca e posibil? Pe orb îl iau de mână
„Hai, pipăie-i tulpina, să simți că este viu!”
Prima poruncă-a
aș fi vrut să spun că lumea doarme cu vise frumoase, cristi, nu e așa o mulțime de ochi se închid alții nu
privesc te privesc ne privesc fac disecții până la organele pompatoare de sânge pe care
Când vin năluci albastre ademenind departe
din orele tăcute de insomnie grea
un nu știu ce mă cere.. și nu știu ce mă-mparte
în gândul de-a rămâne și setea de-a pleca..
Și ajungând pe țărmul cu
străină, ca-ntr-o altă țară
ca și cum n-aș fi fost aici niciodat’
doar în visul… sau coșmarul ciudat
în care-mi pierdusem bagajul în gară…
nu cred că am trecut prin toate acestea…
că m-au
Azi nu știu dacă mai ști,
- făcut-am subtila rocadă -
era demult, într-o zi,
cădeau pene albe pe stradă..
Ningea peste ceasuri târzii
cu gânduri bolnave și-amare,
cădeau stele aspre, pustii
nu
Mi-au dănțuit în juru-mi și muze și satiri
în nopți de lume rupte halucinante hore
dezlănțuiri flămânde născute să devore
din caierul luminii tăcutele-i sclipiri..
M-a fermecat magia albastrelor
Stai liniștit, taci
stai cuminte acum
nu spune nimic
așteaptă încă un pic
așteaptă
lasă-i să vorbească pe toți aceștia care au venit în fața ta
întâmpinându-te cu lapte și miere
și zâmbete
n-aluneca în veșnicii de umbră
într-al clepsidrei mișcător nisip
ne manevrează-un un clown fără chip
cu hohot straniu sau cu voce sumbră
dă-l naibii… și mai bate-mi în ferestre
lovind cu
Între oglinzi paralele mă zbat
luptând cu o mie de chipuri
toate-mi repetă neîncetat
aceleași tertipuri
Din ele, sardonic, cinicul mim
mi-arată o mie de fețe
râzând încântat de talentu-i
să trec în adăpostul de lemn,
îmi spun că trebuie să trec
acolo unde nu mai simt bicele ploii acesteia - viața
tu ști, arde, taie în carne, nu spune că nu ști
văd șuvițe de sânge
amestecate cu
Tu umblai aiurea înjurând asfaltul crăpat
pe față încă cu urmele nopții pierdute pe net
eu te potoleam încet,
în timp ce tu spuneai că Marele Canion se mută la noi în oraș
sau primarul e un