Casandra Marilena Adam

ca atunci când joci baba oarba și trebuie să ai ochii în vârful degetelor confundam mereu pereții cu ușa odăii în care aveam șifonierul, în debara schiuri visând la zăpadă și un sertar cu

e frig si nu știu cine îmi pune o haină pe umăr apoi glasul acela, tot timpul glasul acela „trezește-te, trenul a obosit așteptându-ne în gară între timp au dat pomii în floare\" e primăvara?

tac, rup din gânduri, las din ele-o fărâmă plec repede, tremur, nici nu vreau să mai știu câte oarbe statui în nisip se dărâmă, câte palide vise cer lumina târziu. tac, treci prin sânge,

eu sunt mai aproape de moarte, mi-ai spus pierdut în rugini și-n apus prea adânc în pământ răsfirând rădăcină dacă te primesc aici, în casa aceasta cu urmele insomniilor mele-n cești de

Lipindu-mi fericirea ca pe o vază spartă cu cioburi, spun adesea că truda-mi e deșartă căci zilnic văd același tăcut și obsedant tablou în alb și negru... plus griul dezolant. Aproape nu-mi

lasă-ți deoparte podoabele nu îți sunt de folos vino doar în numele Adevărului și mai ales sfâșie toate dantelele, scoate-ți brățările, inelele, șterge-ți de pe buze rujul, curăță-te de

O, biată ființă tristă, s-a pus pe tine preț, un premiu pentru aedul ce-ți pune tragedia ĩn proză sau ĩn versuri: cum suferă mândria când nu mai ești ca bradul și capeți doar

Doamne, m-ai făcut din soare apă, piatră, aer, foc, adunate la un loc de noroc sau întâmplare Plâns ascuns tăcut, mă doare vinovatul fără vină, când pui neguri pe lumină Doamne, mă zidesc în

Ochii, puntea prin care intru și călătoresc în peisajul din tine, ochii, o mulțime de ochi în jur, ochi care mângâie, ochi care dor ochi ca o lamă de pumnal și ochii fereastră deschisă

Am tot vârtejul acesta aici, trecătorule Iar va trebui să suturez răni răni în forma stelei radiante dintr-o fereastra crăpată lovita de piatră ce-am să mă fac cu atâtea fisuri de tăcere și

Degete de dor aproape că le simt trecând pe pleoape lunecând fugar spre frunte, dor adânc de lumi rotunde, cu surâsuri și ochi mari în ceas tainic ce ascunde herghelii de cai hoinari galopând

O, Doamne, cu ce vise călătoream nu demult vase de lux cu strălucitoare lumini erau visele mele lunecând spre exotice insule, edenuri, magnifice răsărituri, corăbii cu vele umflate de vânt

desenezi frigul în aer cu degete arse de râs * nu te voi opri nu sunt icoană nici fântână potolind setea roșie * de ești casant am să te adun cioburi și plumb * al

E timp pentru miracol și nu se mai amână, azi a crescut un lujer de floare în pustiu. Nu crezi ca e posibil? Pe orb îl iau de mână „Hai, pipăie-i tulpina, să simți că este viu!” Prima poruncă-a

aș fi vrut să spun că lumea doarme cu vise frumoase, cristi, nu e așa o mulțime de ochi se închid alții nu privesc te privesc ne privesc fac disecții până la organele pompatoare de sânge pe care

Când vin năluci albastre ademenind departe din orele tăcute de insomnie grea un nu știu ce mă cere.. și nu știu ce mă-mparte în gândul de-a rămâne și setea de-a pleca.. Și ajungând pe țărmul cu

străină, ca-ntr-o altă țară ca și cum n-aș fi fost aici niciodat’ doar în visul… sau coșmarul ciudat în care-mi pierdusem bagajul în gară… nu cred că am trecut prin toate acestea… că m-au

Azi nu știu dacă mai ști, - făcut-am subtila rocadă - era demult, într-o zi, cădeau pene albe pe stradă.. Ningea peste ceasuri târzii cu gânduri bolnave și-amare, cădeau stele aspre, pustii nu

Mi-au dănțuit în juru-mi și muze și satiri în nopți de lume rupte halucinante hore dezlănțuiri flămânde născute să devore din caierul luminii tăcutele-i sclipiri.. M-a fermecat magia albastrelor

Stai liniștit, taci stai cuminte acum nu spune nimic așteaptă încă un pic așteaptă lasă-i să vorbească pe toți aceștia care au venit în fața ta întâmpinându-te cu lapte și miere și zâmbete

n-aluneca în veșnicii de umbră într-al clepsidrei mișcător nisip ne manevrează-un un clown fără chip cu hohot straniu sau cu voce sumbră dă-l naibii… și mai bate-mi în ferestre lovind cu

Între oglinzi paralele mă zbat luptând cu o mie de chipuri toate-mi repetă neîncetat aceleași tertipuri Din ele, sardonic, cinicul mim mi-arată o mie de fețe râzând încântat de talentu-i

să trec în adăpostul de lemn, îmi spun că trebuie să trec acolo unde nu mai simt bicele ploii acesteia - viața tu ști, arde, taie în carne, nu spune că nu ști văd șuvițe de sânge amestecate cu

Tu umblai aiurea înjurând asfaltul crăpat pe față încă cu urmele nopții pierdute pe net eu te potoleam încet, în timp ce tu spuneai că Marele Canion se mută la noi în oraș sau primarul e un