Carmen Sorescu

Daniel, realitatea e așa... o chestie drăguță închisă-ntre coaste O cameră mobilată cu gust, ceva numai al tău, care nu se împrumută Sau o acadea, ceva ca un ciob de sticlă pe care cândva îl duceam

Azi e ziua când se inventează femeia, privește E târziu, e devreme? Îți vând inima mea dacă Nu ai reuși să separi cuvântul de pulbere Să faci un chip care să se topească ca un pas În zăpadă,

Înainte să te cunosc mă trezeam la cinci dimineața, beam ness, citeam Ieșeam din casă puțin după opt, mergeam pe jos, cumpăram un corn Mă uitam la oameni, fix în ochii lor, ajutam un copil să urce

când scriu nu am tălpi sunt fără coapse, fără sâni limbajul falsifică poemul devine un instrument ratat mă folosesc de el ca de un cărucior cu rotile cum ai putea să mă iubești știind că

cea care locuiește la periferia picioarelor tale dimineața când te trezești îți simt pașii sub limbă îi număr, până la bucătărie, până la baie, înapoi sunt sora lui Enkidu cu o fisură-n

Am încercat să-ți curăț plămânii de mâzga femeilor pe care le-ai tras pe nas Cu tot felul de substanțe, mângâieri și alte subterfugii, dar ele stau așa Ca un strat de mușchi pe scoarța unui copac,

Așează-te lângă mine Așează-te lângă mine cuminte, ține-mă de mână Și potrivește-ți inima după a mea, ticăitul ei să Nu dea de bănuit nimănui că pendulăm ultimul Poem ce mai poate fi scris cu

Nu am nimic mai de preț Știi, la fel cum fac cerșetorii când arată că nu au bani Mi-am întors și eu buzunarele pe dos și nu a căzut nimic Pe asfalt doar inima mea zornăia cumplit, înfundat Ca

astăzi există santinele la fiecare colț de stradă, nu le percepem cu ochiul liber avem nevoie de un fel de poetică a pătrunderii-n zidul celuilalt un fel de al 3-lea ochi clocotitor în subteranele

dimineața cu tine avea gust de omletă străzile ei erau largi, pavate cu zile pierdute se întindea leneșă de pe pieptul tău până dincolo de supermarketul kaufland ieșeai în șlapi la prima oră să

când mă aplec asupra foii albe e ca și cum dintr-o dată mi-aș pune pe față o mască cu oxigen geamurile se deschid singure, neuronii își revin fumul intră înapoi în plămâni, musafirii se

Bătrânii își scriu testamentele, copiii privesc triști de la geamuri O lume care pare că nu mai există, nu se mai aud țipete, mingi, tramvaie Muțenia e spartă doar de sunetul alarmant al

ziua de azi o rup în câteva bucăți ca pe o filă A4 pe care am scris doar prostii închipuiește-ți că m-ar fi putut ține în viață e un joc dublu oamenii sunt speriați mi se întâmplă același lucru

când simți nevoia să-ți speli fruntea apleacă-te în mine descalță-te și întinde-te ca pe o foaie albă da, așa fără ancoră aruncă tot ce te doare în dimineața asta nu pândește niciun animal de

nimic nu e rânced sau inutil/ puntea decorul obscur/ încă o pereche de brațe/ un self control pentru această muncă silnică/ singurătatea este o pereche de sandale roșii/ trăiește în apă pe uscat/

Am să merg lângă tine ca un copil rătăcit pe malul râului Care știe din cărți că apa curgătoare duce la lumină Chiar dacă ești calm sau zbuciumat am să alerg lângă tine Chiar dacă încerci să

când l-am văzut prima oară trecea strada pe roșu eu de partea cealaltă îl așteptam bănuind că numai el s-ar arunca așa nebunește înaintea mașinilor ne-am îmbrățișat ca după cea mai lungă

sunt un personaj femeie expediat într-o cutie cu panglici roșii am câteva dezacorduri între viață și moarte dar în rest funcționez bine în cartea tehnică vei găsi o rubrică aparte despre cum

Și-n ziua aceea când ne plimbam tăcuți prin casă Deși mergeam pe parchet, simțeam o pădure în jur Din când în când mai trosnea o creangă uscată Căzută din ziua de ieri, întorceam capul

inima mea este un fruct poți mușca din ea ca dintr-o gutuie necoaptă ți se vor strepezi dinții și vei scuipa toate diminețile petrecute cu mine îmi vor crește vene subterane pânză freatică cu