Călin Sămărghițan
Verificat@calin-samarghitan
„Nimic nu este ceea ce pare/ Nothing is what it seems.”
- deținător al primului și deocamdată singurului saluki din România, septembrie 2009, de la care moment scrisul a retrogradat pe locul doi. - Născut în 1969 la Sibiu. - Licențiat al Facultății de Teologie din Sibiu, 1992. - Studii la College of the Ressurection, Universitatea Leeds, Anglia, 1996. - Titlul…
Pe textul:
„Voi înota cu delfini" de Călin Sămărghițan
Vă rog nu o treceți la off topic, căutăm un cuvânt.
Pe textul:
„Voi înota cu delfini" de Călin Sămărghițan
Pe textul:
„Voi înota cu delfini" de Călin Sămărghițan
Textul mi-a plăcut, are stil de jurnal, adică multe lucruri se presupun ca fiind cunoscute și nu mai intră în detalii.
Pe textul:
„For auld lang syne" de Elena Marcu
Pe textul:
„Atracție fatală - III -" de Emil Iliescu
Aici mi se pare prea fragmentat discursul. Nu curge. Poezia trebuie ori să curgă lin, ori să aibă o cadență armonioasă.
”Frunza pleoapei” poate părea unora (mai ales pentru începători) o imagine poetică, dar după o oarecare titrare îți dai seama că nu e decât un clișeu (e la modă pe-aici să spui asta). În cazul acesta, ce faci? Poți păstra ideea de frunză, dar o spui altfel, și atunci dobândește efect stilistic. De exemplu:... ”toamna pleoapei”. Simți?, nici nu mai trebuie să spui că ea cade, ori că prăvale etc.
De asemenea eu întotdeauna sugerez folosirea semnelor de punctuație (atenție: opinia e puternic contestată de o anumită critică de azi). După mine, lipsa lor denotă o superficialitate a construcției textului, ambiguizare a sensului, o lăsare a lui la voia întâmplării, și în cele din urmă, mai greu de sesizat, o ascundere auctorială în spatele simplistei și subiectivei interpretări a cititorului. În cazul poeziei de față, punctuația ar facilita înțelegerea sensurilor, mai ales acolo pe la mijloc.
Cred că vrei ”culorile să-și învârtă”.
Sper că nu te-am supărat, că n-am avut un ton excesiv de paternal, dar observațiile sunt făcute cu cele mai bune intenții. Voi fi primul care mă voi bucura la ieșirea ta din atelier.
Pe textul:
„***" de Cristina Dobreanu
De îmbunătățit1. Ai trei repetiții. Simple. Dacă vrei să le accentuezi, nu o fă prin simplă repetare, mai poți pune ceva lângă ele, poate chiar niște contraste, care le-ar accentua stilistic. Dacă nu vrei să mai adaugi nimic, nu mai repeta, poezia însăși le va da accentul dorit.
2. Aș înlocui ”dunga zării legănând”; e clar ce vrei să spui, dar imaginea parcă ar trebui forțată mai mult. Ultimele două versuri mi se par potrivite în context.
3. Încerc o variantă (atenție: la variante e foarte posibil ca cel care le dă să nu fi sesizat intenția autorului, și atunci nu trebuie luate în considerare):
Așteptând
ca un mal o luntre din vis
mai aproape să vie,
mai departe în zare
trupul tău ca un refren
dus de valuri.
Poate iese, gusturile mele nu prea sunt pe placul editorilor, deci nu garantez, dar măcar prinzi niște idei. Și a fost fain.
Pe textul:
„Trecere" de Cristina Dobreanu
De îmbunătățitPe textul:
„Scrisoare către un prieten" de Călin Sămărghițan
Pe textul:
„o istorie a zilei" de silviu viorel păcală
Pe textul:
„Expresul de Viena" de Călin Sămărghițan
Pe textul:
„Expresul de Viena" de Călin Sămărghițan
Pe textul:
„Expresul de Viena" de Călin Sămărghițan
Ea vinde, în scris, iluzii perfecte. Mai bine spus, cititorul este cel care crede că reușește să cumpere de la ea polițe pentru mai târziu. Ea vinde \"orașe din lună\". Da, din acea lună pe care o privim fiecare atunci când ne este... când ne este.
Nu vă temeți, este o \"stare aproape omenească\". Să respiri, să spui, să te trezești dimineața, să iubești, să scrii. În poezia Danei Banu, cea care scrie nu poezii pentru cititori, ci poezii pentru poeți, cred că fiecare își proiectează propriile sale viziuni. Ea reușește să prindă în cuvânt, în această plasă cu ochiuri mari cât planeta, reușește să prindă esențele unei naturi supraumane, supramundane, supraartistice, a omului perfect (care este poetul, desigur) care e gata întotdeauna \"să moară pentru o bucată de viață\". Această \"bucată\" pe care ea, Dana Banu, o decupeză din ceea ce este și o lipește pe ceea ce știm, este o bucată din sufletul fiecăruia dintre noi. Ea ne arată așa cum suntem. Dacă nu te regăsești în poezia ei, atunci te poți liniștit lăsa de scris. Pentru că ai impresia că la ea bat vânturile tuturor corăbiilor ce pleacă din port. În pânzele tale nu poți prinde decât bucăți din furtunile pânzelor ei.
\"Sonata orașelor din lună\" nu este o poezie. Ea este o respirație aducătoare de aer într-un plămân al derizoriilor noastre dorinți, într-un piept al geograficelor noastre percepții. Unde noi vedem deal, ea vede undă, când noi privim în oglindă, ea deschide sticluțe de parfum, unde noi dorim să așternem poezii pe hârtie, ea ne \"hrănește cu ierburi uscate, cu planuri elaborate îndelung\". Ea ne vinde \"castele de fildeș\", \"vaste călătorii\" ori \"apa rece a nopții\". Ea deține amar, ca orice poet atât cât putem înțelegem noi de perfect, \"izvoarele nesecate ale durerii\". Ape, zăpezi, nisip, privighetori ori trandafiri sălbateci sunt martorii unei iluzii perfecte: noi toți nu facem nimic altceva, decât să ridicăm orașe în lună. E o iluzie atât de perfectă, încât e singura realitate posibilă. Iar ea știe asta.
Pe textul:
„sonata orașelor din lună" de Dana Banu
Pe textul:
„Hide and seek" de Călin Sămărghițan
Pe textul:
„Poemul fără poet" de Stefan Doru Dancus
Am și câteva observații dintre care mai importantă e aceasta: SF-ul contemporan de calitate se ferește deja de mult timp de denumiri ca \"Zogreni\" (sună prea artificial și prea aduce a serial ieftin, deși larg receptat, ca \"Star Trek\", care e mai degrabă o parodie a adevăratului spirit SF) și înclină înspre altele mai \"așezate\", mai \"naturale\", mai integrate limbajului comun, și prin aceasta mai credibil. (Vezi viermii lui Herbert, ori mai recent purcelușii-copac ori gândacii cu mătcile lor, la Orson Scott Card ș.a.) Sper să înțelegi ce vreau să spun. Iar curentul războinic ori robotic (specifice începuturilor genului) sunt întrecute acum de cel antropologic, se pare că Ray Bradbury, Clarke ori Lem au sesizat lucrul acesta, și mi se pare cel mai promițător și atractiv pentru dezvoltarea viitoare a genului. Poate va fi util să te gândești și la asta. Însuși conceptul de SF s-a schimbat, Jules Verne e un bunicuț simpatic, iar Wells și chiar Asimov sunt pionieri (așa numitul \"hard SF\").
De asemenea, cred că va fi un câștig de credibilitate artistică, dacă vei avea mai mult în vedere creionarea amănunțită a unor personaje distincte, așa cum începi să faci aici, și cum nu ai reușit (nici nu ți-ai propus de fapt) în capitolul I. Și acum glumesc: Ei!, te mai încumeți? Desigur că trebuie să o faci.
Cel mai probabil observațiile mele depășesc intențiile tale cu proza de față, dar poate îți vor prinde bine, chiar dacă nu imediat. Repet, drumul e bun, ai numai grijă să nu cazi în înflorituri și tentații ieftine.
Pe textul:
„Pyramid: ultima divinație - capitolul II (partea 1)" de Barbulescu Diana
Pe textul:
„o zi simplă" de silviu viorel păcală
Pe textul:
„Hide and seek" de Călin Sămărghițan
Pe textul:
„Hide and seek" de Călin Sămărghițan
Pe textul:
„Inelul cu diamant" de Maria-Gabriela Dobrescu
