Călin Sămărghițan

Adriana și Dana, vă mulțumsc, dovediți încă o dată adevăratul spirit în care se poate lucra pe o poezie. Și \"a cânta\" îmi place, dar trebuie puțin șlefuit textul dimprejur. E o plăcere să lucrezi așa.

Vă trimit și o mostră, care mi se pare mai potrivită: http://neptune.atlantis-intl.com/dolphins/sounds/sf.mp3
Vă rog nu o treceți la off topic, căutăm un cuvânt.

Raluca, ai înțeles. Adriana, mulțumesc, vă cer și vouă părerea: cum face delfinul? N-am găsit altceva decât \"chițăit\". E singurul ușor minus al acestui text, deși în mintea mea, mai repede delfinul transfigurează termenul \"chițăit\", decât invers. Aș putea inventa unul, singurul la care m-am gândit este \"a crocăi\". Mai caut să văd cu ce-aș putea asocia acest chițăit foarte simpatic al delfinului, vă cer și ajutorul, acolo trebuie ceva.

Lanțurile mi-au părut și mie de mare efect. Nu le știu pe cele din Făgăraș, dar le știu pe cele din Bucegi, doar că acolo nu ne puteam agăța de ele, le vedeam însă sub noi, acolo unde straturile de zăpadă dezgoleau stânca. Ele sunt puse în așa numitele \"hornuri\" unde nu ai de ce să te prinzi. Senzația de limită e bine redată și primește deplin efect în comparație cu viața personală. Pasajul mi-a trezit terifiante amintiri. Acolo o mână întinsă la locul potrivit de un sublocotenent de vânători (de munte), ori o bună pătrundere a psihologiei celui care a clacat, îți poate salva viața.

Textul mi-a plăcut, are stil de jurnal, adică multe lucruri se presupun ca fiind cunoscute și nu mai intră în detalii.

E atractiv și devine tot mai interesant. Inserție bruscă în serial a dialogului bine condus.

Așadar suntem la ”dezatelier” 2.
Aici mi se pare prea fragmentat discursul. Nu curge. Poezia trebuie ori să curgă lin, ori să aibă o cadență armonioasă.

”Frunza pleoapei” poate părea unora (mai ales pentru începători) o imagine poetică, dar după o oarecare titrare îți dai seama că nu e decât un clișeu (e la modă pe-aici să spui asta). În cazul acesta, ce faci? Poți păstra ideea de frunză, dar o spui altfel, și atunci dobândește efect stilistic. De exemplu:... ”toamna pleoapei”. Simți?, nici nu mai trebuie să spui că ea cade, ori că prăvale etc.

De asemenea eu întotdeauna sugerez folosirea semnelor de punctuație (atenție: opinia e puternic contestată de o anumită critică de azi). După mine, lipsa lor denotă o superficialitate a construcției textului, ambiguizare a sensului, o lăsare a lui la voia întâmplării, și în cele din urmă, mai greu de sesizat, o ascundere auctorială în spatele simplistei și subiectivei interpretări a cititorului. În cazul poeziei de față, punctuația ar facilita înțelegerea sensurilor, mai ales acolo pe la mijloc.

Cred că vrei ”culorile să-și învârtă”.

Sper că nu te-am supărat, că n-am avut un ton excesiv de paternal, dar observațiile sunt făcute cu cele mai bune intenții. Voi fi primul care mă voi bucura la ieșirea ta din atelier.

Dacă tot e la atelier, să ne oprim puțin. Nu știu să dau sfaturi... iar în poezie, de la un anumit moment în sus, nici nu e bine să mai ții seama de ele. Dar hai să vedem dacă o putem scoate de aici. Uite ce-aș face eu:
1. Ai trei repetiții. Simple. Dacă vrei să le accentuezi, nu o fă prin simplă repetare, mai poți pune ceva lângă ele, poate chiar niște contraste, care le-ar accentua stilistic. Dacă nu vrei să mai adaugi nimic, nu mai repeta, poezia însăși le va da accentul dorit.
2. Aș înlocui ”dunga zării legănând”; e clar ce vrei să spui, dar imaginea parcă ar trebui forțată mai mult. Ultimele două versuri mi se par potrivite în context.
3. Încerc o variantă (atenție: la variante e foarte posibil ca cel care le dă să nu fi sesizat intenția autorului, și atunci nu trebuie luate în considerare):

Așteptând
ca un mal o luntre din vis
mai aproape să vie,
mai departe în zare
trupul tău ca un refren
dus de valuri.

Poate iese, gusturile mele nu prea sunt pe placul editorilor, deci nu garantez, dar măcar prinzi niște idei. Și a fost fain.

Cristina, poate că într-adevăr cele mai lungi călătorii sunt cele în jurul sinelui. Poveste?

În asemenea \"mlaștini\" să mai intri. Fiecare \"strofă\" are farmecul ei aparte, bine construit. Nu mi se pare clișeistică \"iedera privirii tale\", mai ales însoțită de versul următor, și dimpotrivă, e o excelentă metaforă folosită exact atunci când a trebuit. Clișeu este să fugim de sensurile subtile ale cuvintelor și să ne băgăm mâinile în buzunar. E un mic giuvaier cu minunate reflexe.

Dl. Mihai Gruia, \"inima mea\" trebuie să dispară într-adevăr, și a și făcut-o. Era de etno, da. E bine să mai vezi și cu alți ochi. Așa a ieșit chiar bine. Celelalte rămân. Dl. Liviu, nu e deloc deranj. Da, doar de pe acolo începe poezia, iar de \"apa pentru\" mă împiedicam și eu. Am reparat puțin.

Sebastian, unu: hai nu mă mai domni, bine? Doi: fain c-ai trecut din nou. Cu alea două eu-ri poetice, s-ar putea să ai dreptate. M-am tot gândit și eu de ce am scris despre ea ba la persoana a doua, ba la a treia. Dar altfel nu-mi suna deloc. Poate de-asta.

Poftiți în vagoane! Trenul circulă fără oprire până la stația Niciunde. Nu trebuie să aveți bilet; trebuie să aveți răbdare. Și curaj. Păstrați apa pentru mai târziu, nu știți când vi se va face sete.

Poate cea mai extraordinară poetă a \"agoniei\" este Dana Banu. Poate că poezia ei a fost scrisă odată, la facerea lumii, și acum ea doar ne spune câte ceva despre priveliștile de atunci. Imaginile ei, stările pe care le aduce, vin de atât de departe, de parcă străfundurile noastre sunt străbătute de ape târzii.

Ea vinde, în scris, iluzii perfecte. Mai bine spus, cititorul este cel care crede că reușește să cumpere de la ea polițe pentru mai târziu. Ea vinde \"orașe din lună\". Da, din acea lună pe care o privim fiecare atunci când ne este... când ne este.

Nu vă temeți, este o \"stare aproape omenească\". Să respiri, să spui, să te trezești dimineața, să iubești, să scrii. În poezia Danei Banu, cea care scrie nu poezii pentru cititori, ci poezii pentru poeți, cred că fiecare își proiectează propriile sale viziuni. Ea reușește să prindă în cuvânt, în această plasă cu ochiuri mari cât planeta, reușește să prindă esențele unei naturi supraumane, supramundane, supraartistice, a omului perfect (care este poetul, desigur) care e gata întotdeauna \"să moară pentru o bucată de viață\". Această \"bucată\" pe care ea, Dana Banu, o decupeză din ceea ce este și o lipește pe ceea ce știm, este o bucată din sufletul fiecăruia dintre noi. Ea ne arată așa cum suntem. Dacă nu te regăsești în poezia ei, atunci te poți liniștit lăsa de scris. Pentru că ai impresia că la ea bat vânturile tuturor corăbiilor ce pleacă din port. În pânzele tale nu poți prinde decât bucăți din furtunile pânzelor ei.

\"Sonata orașelor din lună\" nu este o poezie. Ea este o respirație aducătoare de aer într-un plămân al derizoriilor noastre dorinți, într-un piept al geograficelor noastre percepții. Unde noi vedem deal, ea vede undă, când noi privim în oglindă, ea deschide sticluțe de parfum, unde noi dorim să așternem poezii pe hârtie, ea ne \"hrănește cu ierburi uscate, cu planuri elaborate îndelung\". Ea ne vinde \"castele de fildeș\", \"vaste călătorii\" ori \"apa rece a nopții\". Ea deține amar, ca orice poet atât cât putem înțelegem noi de perfect, \"izvoarele nesecate ale durerii\". Ape, zăpezi, nisip, privighetori ori trandafiri sălbateci sunt martorii unei iluzii perfecte: noi toți nu facem nimic altceva, decât să ridicăm orașe în lună. E o iluzie atât de perfectă, încât e singura realitate posibilă. Iar ea știe asta.

Maria, nu cred în noroc, cred doar în ceea ce trebuie să se întâmple. Mă bucur că ți-a plăcut.

Dăncușule, da, laurii poetului îs în ciorba de fasole! Poezia e orfană de tați și de mame (de poeți și de muze?). Mă bucur să te recitesc, mi-era dor de stilul tău aruncat de după colțul inimii. Aud, \"se face schimbul\", vin clownii!, din fericire poezie.ro e încă ferit de asta, e încă o redută. Rămâi așadar!

Deja ți s-au ridicat în față cele două planuri de care să ții seama: atât conducerea acțiunii propriuzise, cât și descrierea caracteristicilor lumii respective. De aceea proza SF este mult mai pretențioasă. Subiectul lansat de tine e generos, iar dezvoltarea lui într-un posibil roman de anvergură va depăși cu siguranță tiparele site-ului poezie.ro. Deci nu te limita la aceste tipare, îți urez succes, iar faptul că strângi comentarii aici, e semnul că ești pe drumul cel bun.

Am și câteva observații dintre care mai importantă e aceasta: SF-ul contemporan de calitate se ferește deja de mult timp de denumiri ca \"Zogreni\" (sună prea artificial și prea aduce a serial ieftin, deși larg receptat, ca \"Star Trek\", care e mai degrabă o parodie a adevăratului spirit SF) și înclină înspre altele mai \"așezate\", mai \"naturale\", mai integrate limbajului comun, și prin aceasta mai credibil. (Vezi viermii lui Herbert, ori mai recent purcelușii-copac ori gândacii cu mătcile lor, la Orson Scott Card ș.a.) Sper să înțelegi ce vreau să spun. Iar curentul războinic ori robotic (specifice începuturilor genului) sunt întrecute acum de cel antropologic, se pare că Ray Bradbury, Clarke ori Lem au sesizat lucrul acesta, și mi se pare cel mai promițător și atractiv pentru dezvoltarea viitoare a genului. Poate va fi util să te gândești și la asta. Însuși conceptul de SF s-a schimbat, Jules Verne e un bunicuț simpatic, iar Wells și chiar Asimov sunt pionieri (așa numitul \"hard SF\").

De asemenea, cred că va fi un câștig de credibilitate artistică, dacă vei avea mai mult în vedere creionarea amănunțită a unor personaje distincte, așa cum începi să faci aici, și cum nu ai reușit (nici nu ți-ai propus de fapt) în capitolul I. Și acum glumesc: Ei!, te mai încumeți? Desigur că trebuie să o faci.

Cel mai probabil observațiile mele depășesc intențiile tale cu proza de față, dar poate îți vor prinde bine, chiar dacă nu imediat. Repet, drumul e bun, ai numai grijă să nu cazi în înflorituri și tentații ieftine.

Aplaud aprecierea acordată de dl Vasile Mihalache. Sper ca în continuare poezia dumneavoastră să se bucure de atenția pe care o merită. Căutați un ibric mai mare.

Domnule Emil Iliescu, mă încântați din nou cu atenția dumneavoastră minuțioasă. În comentariul pe care l-ați făcut mi-ați salvat ideea pe care voiam s-o redau cu versul meu retras și m-ați convins că se înțelege câte ceva și așa. În privința \"Chipurilor...\", cred că o să vă placă.

Pentru a păstra nealterată ceea ce dl. Liviu Nanu a numit \"arhitectura poemului\", am scos definitiv versul 8 (atunci după observație doar tăiat cu o linie). Acesta conținea textul \"bărbații o cam luau razna/ căci\".

Pe mine mă tenteză mai mult Antarctica: e ciudat să știi că ai tot pământul \"deasupra\" ta, dar și pentru un concurs la Nord m-aș duce. Text dezinvolt și curajos. Ai un flash back bine inserat. Eu personal aș fi renunțat la ultimul rând, ca să pară mai... ca să pară.