Sari la conținutul principal
Poezie.ro
Jurnal

For auld lang syne

16 min lectură·
Mediu
„La cele mai bune replici ale mele
Ai tușit,
Scorpie bătrână!”
(Marin Sorescu – „Tușiți”)


Vroiam un copil cu Alex, iar Alex vroia un copil pentru că-l vroiam eu. Locuiam într-o garsonieră, nu era a noastră, dar nici nu plăteam chirie. Cel mai adesea plăteam orgolii, tributari ai unei tinereți egoiste și arogante.
Ne-am căsătorit devreme, dintr-un impuls de moment și dintr-o iubire nebunească și efervescentă, așa cum numai la 20 de ani ai îndrăzneala să o încredințezi unei căsătorii.

În acea perioadă și pentru acel început, am redeschis jurnalul propriei mele copilării și am continuat să scriu în el, ca și cum toți anii dintre atunci și acel moment nu existaseră vreodată. Ca și cum nimic nu se schimbase din copilăria mea și până la Alex, poate doar caligrafia. Și faptul eliberator că, odată cu noul început, nimeni nu mă mai putea scoate la careu vreodată. Sau cel puțin așa speram.

„Andronescu a adus la școală o revistă porno. Ne-a prins practicanta când ne uitam pe ea și am fost scoși la careu. O să vină mama la școală.”

„Azi am fost pe șantier și am adunat sârme colorate din care ne-am făcut inele. Băieții au adunat țevi de plastic. Apoi am făcut toți crăcane și am tras cu invizoace în vecini. Doamna Antonescu ne-a spus pe toți. Sunt pedepsită din nou.”

„M-am bătut cu Matei, sunt pedepsită. Am buza spartă și nu pot mânca. La ziua Danei am făcut toți păduchi. Mama mi-a dat cu gaz pe păr și miros foarte urât. Dar o să lipsesc de la școală, ceea ce e minunat. Trăiască păduchii!”


Găteam doar eu, mânca doar el. Colecționam cu foame, atât la propriu, cât și la figurat, rețete din revistele cu fițe elitiste, imaginându-mi că, investind veniturile noastre subțiri în muștar Dijon pentru sosul spaghettelor, voi deveni soția sofisticată și perfectă pe care credeam că o dorește și o merită Alex. Puse în practică, rețetele revistelor duceau la rezultate penibile și adesea grețoase, pe care, însă, încurajator și perseverent, Alex le încerca pe propriile lui papile gustative. Ca și pe propriul lui ficat, de a cărui stare de sănătate mă simt oarecum culpabilă și azi.
Ne certam pe rafturile bibliotecii, revendicam pozițiile cele mai bune pentru colecțiile noastre de cărți, așa cum așezi produsele noi pe tejgheaua de la nivelul ochilor cumpărătorului. A câștigat colecția lui de cărți de munte, pe care însă o consultam doar de câteva ori pe an, când ne încumetam la vreo excursie mai lungă, cum fusese cea din Făgăraș. Atunci, blocată de teamă, într-un atac de panică, aproape de creastă, atârnată cu palmele ude de lanțuri, am avut prima oară revelația căderii în gol în propria mea viață și căsnicie. Nu știu ce declic a transformat în câteva secunde fata cu șorț de bucătărie în femeia rebelă ce urmam să devin tot mai mult de atunci.

Cu toate acestea, vroiam un copil cu Alex. Iar el vroia un copil pentru că îl vroiam eu. Avizi de noi înșine și în același timp suficienți unul altuia, ceream mirarea primelor respirări și întregirea prin concretul vieții. Noi înșine încă niște copii, dorindu-ne și imaginându-ne o nouă jucărie în viața noastră.

„Azi mi-am bătut păpușile, mai puțin pe Ana. Ana are ochii albaștri și părul negru. Aș vrea să am ochi albaștri. Mama spune că mi se vor face dacă sunt cuminte. Cred că nu voi avea niciodată ochii albaștri.”

Aș vrea să aibă ochii tăi, îi spuneam adesea, verzi ca pădurea, Alex, ai grijă, vreau să aibă ochii tăi, accentuam alintată ca și cum responsabilitatea pe care i-o dădeam era vitală. Ochii tăi. Bine, și pielea ta, pretindea el la schimb. Apoi făceam dragoste ca și cum am fi pecetluit un pact inatacabil de nici o instanță a lumii.
Cumpăram obsesiv teste de sarcină, chiar și în perioadele lunii în care știam bine că nu există nici o probabilitate de a rămâne însărcinată. Alex accepta cu toleranță autoimpusă toate aceste cheltuieli, care, prin excesul repetitivității, ne șubrezeau și mai mult bugetul, oricum drămuit.

„E frig și îmi fac lecțiile în bucătărie. Port mănuși și le-am tăiat degetele ca să pot scrie.”

Abia începusem facultatea, iar Alex pe a doua. Lucram amândoi, însă postul de debutant pe care aterizasem era prost plătit, dar mă încăpățânam să rămân pe el pentru oportunitatea potențialului concediu de maternitate. Nu eram pregătită pentru compromisul vieții personale. Eram vagabondul lui Hamsun, cel care nu se îndură să își amaneteze cuvertura.

„Citesc „Singur pe lume”. Azi am furat mere de la tanti Cati din curte și le-am vândut în fața blocului. Ne-am cumpărat oranjadă de toți banii și am lins-o direct din plic. Aș putea mânca oranjadă tot timpul. ”

„Fonoiu mă duce mereu la film și îmi cumpără prăjituri. Aproape mereu mi se face rău de la ele și vomit acasă.”


Căsătorită, zilele treceau altfel decât până atunci. Mă surprindeau noi posturi și situații de viață pe care nu le anticipasem niciodată și care nu-mi erau tocmai confortabile. Petreceam mult timp singură, Alex lucra în ture. Deși aveam două computere în casă, nu aveam nici măcar un televizor. Serile în care Alex lucra treceau apăsător și greu. Singurătatea celor câtorva ore lua proporții copleșitoare, mi-era dor și mi-era greu. Uneori mă găsea plângând, auzindu-mi bocetele încă de la lift, doar pentru că mi se tăiase maioneza sau pentru că el întârzia de la serviciu.
Totul căpătase alte forme decât mă așteptasem de la căsnicia mea. Până și noaptea nunții fusese una pe cât de comică, pe atât de penibilă. Ajunși după petrecerea nunții acasă, obosită, abțiguită, fericită, vomasem și adormisem buștean. Deși fusese cea mai frumoasă zi din viața mea.

„A fost cea mai urâtă zi din viața mea. Am venit târziu de-afară și am mâncat bătaie. Mama a scos lingura mare de lemn cu care amestecă în gem. Tata a rugat-o să nu mă bată dar mama a spus că îmi trebuie o lecție. Tata a plecat afară și mama m-a bătut cu lingura mare de lemn. Buni spune că sunt prea slabă. Mama mă lovește peste oase și nu mai încap după șifonier să mă ascund. A spus că o sfidez, ăsta trebuie să fie un lucru oribil. Tata m-a mângâiat pe păr până a crezut că am adormit, iar mama a spus că amândoi o sfidăm. Mi-aș dori să nu mai facem asta, mâine dimineață voi căuta în dicționar ce înseamnă.

a sfida- a înfrunta pe cineva cu dispreț
a sfida- a înfrunta pe cineva cu dispreț
a sfida- a înfrunta pe cineva cu dispreț”

„Tata mă trezește dimineața cu muzică de la radioul cel mic și îmi întinde mâinile și picioarele. Aș vrea să fie dimineață toată ziua când mă trezește tata.”


Ne iubeam cu o pasiune pe care ulterior nu am mai putut-o compara cu o alta. Nu era o simplă pasiune, era patimă. Deși căsătoriți de ceva vreme, continuam să pierdem nopțile una după alta făcând dragoste, discutând tot felul de prostii, creionând planuri de viitor, apoi iar făcând dragoste până dimineața. Sunt bufniță, iubesc nopțile, diminețile mi-au fost mereu grele, dar diminețile primilor mei ani de căsnicie, deși plină de nesomn, îmi erau dulci. Le zâmbeam fericită pentru amintirea nopților ce le precedau.

Cu timpul, nopțile pierdute doar de noi doi au devenit nopți pierdute cu alții. Aveam casa plină de prieteni, colegi, amici și tot soiul de personaje mai mult sau mai puțin agreabile. Extindeam conceptul de „noi doi” către zona socială, nevoia de împărtășire și comunicare dincolo de cuplu se manifesta din ce în ce mai mult. Acest lucru avea o grămadă de avantaje, însă, odată cu el, au început să apară și micile neconcordanțe de manifestare și să observăm diferențele dintre noi tot mai lucid. Dacă până atunci priveam aceste diferențe cu mirare și încântare, mândră de complementaritatea lor, acestea deveneau și primele motive de dispută și revendicări reale de poziție.

„A venit Maria M. la noi. Mamei îi place, tata spune că o să ne înfunde pe toți. Nu e căsătorită dar are un iubit în CC. El e însurat cu altă femeie. Urâtă și grasă. Maria i-a scris un volum de poezii și l-a legat în piele neagră. Ne-a citit câteva dar nu am înțeles nimic. După ce a plecat ea, tata și mama s-au certat iar. Mama a spus că nu putem trăi izolați și că astea sunt vremurile. Am să compun și eu o poezie și-mi voi tunde părul ca Maria dar nu vreau un iubit în CC. Cred că o să mă mărit cu Cipi. Taică-su are Lada.”

Ne-am luat un Fiat Supermirafiori. Second hand, firește. Pe care îl conduceam doar eu la vremea aia, pentru că doar eu aveam carnet, și care mă făcea să mă simt un personaj din filmele cu mafioți ale anilor 80. În mod neașteptat, începusem și să acced pe scara profesională. Plecam dimineața devreme și veneam seara târziu, rolurile se inversaseră fără să vrem. Îl găseam acasă pe Alex, trist, absent, agasat de orele de singurătate, vroia o schimbare, vroia un copil.

\"Tata fumează mult, scutură scrumul în ghivecele de flori. Și bea vin din sticla pe care o ascunde în cămară când vine mama. Azi mi s-a părut că plângea. E prima oară când plânge. Nu cred că mi s-a părut. Nu știam că și tații plâng.
Sunt pedepsită și nu am voie să ies afară. Dar am văzut un curcubeu de la fereastră.”


Petreceam tot mai puțin timp împreună și când se întâmpla acest lucru, de obicei, eram împreună cu alții, cu prietenii, cu familiile naturale. Cercul prietenilor se dezvoltase, gașca mea făcuse alianță cu gașca lui, prietena mea cea bună se căsătorise cu unul din colegii lui, amica amicului lui ne vizita cu iubita fratelui verișorului din al 7lea neam și tot așa. Ne pierdeam timpul cu tot soiul de personaje, unele anoste, altele folositoare, ne pierdeam tinerețea și viața în viețile altora.

„Azi a sunat un tip și m-a întrebat dacă avem rude în străinătate. Avem. Și dacă unchiul Mircea e la pușcărie. Nu știu. Este?\"

\"I-am spus „prostule” lui domnu Nicu de la 10, apoi mi-a părut rău și am dat două ture de bloc în fugă să nu mă prindă. Are o servietă maro. Și el e maro. E cel mai maro om pe care l-am văzut vreodată. Când voi fi mare, eu aș vrea să fiu albastră.”


Deveniserăm personaje sociale, nu renunțasem la gândul de a ne lărgi familia, însă ne înstrăinam tot mai mult. Momentele în care rămâneam doar noi doi deveniseră plictisitoare și le umpleam, ca de obicei, făcând sex. Dacă relația noastră a rezistat atâta vreme, acest lucru se datora aspectului sexual. Acolo, ne regăseam pe noi înșine și, sub îmbrățișările înfometate și acuplările tot mai nebunești, îngropam orice diferend, orice conflict, orice nemulțumire. Evoluam tot mai diferit ca personalitate și ne conturam tot mai scindat unul față de altul, dar singurul punct comun rămânea, fără îndoială și cu o putere de liant uimitoare, sexul.

„E duminică. Dimineață am fost cu Tereza la studiourile Sahia dar de data asta nu ne-au lăsat să intrăm. Ne-am suit amândouă pe scara de incendiu și ne-am uitat de acolo. Belmondo o iubea pe una apoi a venit un milițian și ne-a gonit. Am furat corcodușe pe care mama le-a băgat la spălat odată cu hanoracul.
S-au certat din nou. Am stat la album duminical și am mâncat ficat de porc. Îmi venea să vomit. Mama a trântit farfuriile, iar tata a plecat de la masă și a fumat iar. Nu a mai scrumat în ghivecele de flori și nici nu a mai plâns. Mama a țipat. Tata a ieșit din casă. Am mâncat bătaie că nu am făcut ordine în cameră.”

„Trebuie să o pup pe doamna Laura de câte ori ne vizitează. Are mustață și îmi lasă pe obraz bale ca un melc. E cea mai scârboasă ființă!
Laura spune că tata are o amantă cu care se încuie în biroul de la etajul doi. A adus un bilet. Eu nu cred. Tata e prea bătrân. De câte ori mă duc la el, mă lasă să scriu la mașina de scris din biroul de la etajul doi. Mama a spus că va cere analiză grafologică.
Grafologie = Disciplină care se ocupă cu studiul scrisurilor individuale în vederea stabilirii autenticității unor iscălituri...”


Simțeam amândoi nevoia unei schimbări. Micile frecușuri zilnice se transformaseră curând în mari certuri. Nu ne mai ajungeam unul altuia și orice nemulțumire devenea pretextul unor lungi scandaluri sau discuții interminabile, pline de reproșuri. Ne acuzam reciproc și bulgărele insatisfacției se rostogolea cu viteză în direcții periculoase. Îl suspectam că mă înșeală, fără să pot dovedi, mă suspecta de depresie și isterie, înfigând cuțitele propriilor mele angoase.
Fobia mea la păsări devenea deodată argument pentru dezechilibru psihic. Îmi sugera insistent să fac terapie dar mă opuneam cu vehemență. Nu sunt sigură nici azi că se referea la fobie, deși menționa niște stoluri.

„Azi m-a luat mama la serviciul ei. M-a prezentat copiiilor, apoi am ieșit toți afară. Am găsit un pui de vrabie căzut din cuib. Mama m-a pus să îl ridic. Mi-e frică de păsări. Nu le pot atinge. Toti copiii au râs. A râs și mama. M-am ascuns în toaletă și am înjurat până m-am plictisit. Apoi m-am suit pe țevile de la wc. Una s-a rupt. Trebuie să o plătesc din pușculiță. Nu mai am voie să mă duc la mama la serviciu.”

„Azi m-a durut capul și buni mi-a zis de deochi. Fugi deochi din ochi, din gură, din zgârciul nasului... și las-o curată, luminată, ca aurul curat, ca poala Maicii Domnului, ca Domnul nostru Iisus Cristos, Amin. Apoi, am dormit și buni mi-a făcut gogoși. Pleacă mâine și îmi vine să plâng.”


Abia după vreo 3 ani de căsnicie, am decis cu adevărat să facem un copil. Au început analize sâcâitoare, controale medicale și frustrări. Fiecare zi ce trecea, însoțită iar de cantități uriașe de teste de sarcină, accentua obsesia procreării ca și vechile mele însoțitoare, migrenele.
Curând, însă, aveam să primesc cea mai fericită veste din viața mea și să plâng de fericire. Purtam în pântece un prunc. Al meu. Al meu și al lui Alex. Firește, cu ochii verzi și pielea mea, eram convinsă. Nu poți vorbi despre fericirea supremă, cum nu poți vorbi despre nefericirea profundă.
Am început să schimbăm stilul de viață, Alex devenea tot mai atent, se întorcea către noi, iar eu mă lăsam răsfățată de el și de viață cu o nonșalanță și cu o aroganță pe care numai omul neîncercat de soartă le poate avea.

„Nu mănânc niciodată la școală, păstrez pachetul pentru când ieșim și îl împart cu Cipi. Și el pe al lui cu mine. Azi a adus ciocolată străină. Albă. Mâncăm la colțul școlii, apoi traversăm de 3 ori șoseaua pe unde nu avem voie ca să ne fie frică.”

Nu-mi era frică de nimic. Iubeam viața și îl iubeam pe Alex. A fost probabil cea mai fericită perioadă a vieții mele. Mă simțeam răsfățată ca un padișah. Uneori, Alex își punea urechea pe burta mea încă nedeformată, apoi conversa cu micuța boabă de mazăre, așa cum se văzuse la ecografie. Alteori lipea o lanternă de pielea mea susținând că bebelușii văd lumina încă din viața intrauterină. Nu greșea prea mult, dar greșea sperând că bebelușul acesta avea să vadă lumina dincolo de uterul meu.
Primele semne de îngrijorare apăruseră de Crăciun, când, în toiul petrecerii, s-au ivit primele fulgere dureroase și primele sângerări. Mi-a fost greu să accept realitatea, mi-a fost greu chiar și în fața diagnosticului medical, care îmi sunase străin și imbecil, ca un verdict. Era un verdict. Și pentru prima oară în viață, am ieșit singură și de bunăvoie la careu, de data aceasta însă să cer socoteală. Lumii, lui Alex, lui Dumnezeu. Să iau omenirea de guler și să îi urlu în față toată durerea și toată iubirea strânse într-o viață de om, tot viitorul și toate zâmbetele unui copil ce nu avea să se nască niciodată, dar pe care urmau să mi-l dezlipească din pântec cu forța. Unui copil care murise înainte de a se naște și odată cu el și tot ceea ce fusesem până atunci. Știam că din acel moment nu voi mai fi niciodată aceeași.
Marii criminali nu omoară trupuri, ci suflete. Acestea sunt marile crime perfecte. Nu lasă urme vizibile și pot fi numite sinucideri. Odată ce ai înjunghiat un suflet, moartea trupului nu e decât o consecință firească. Dar nu aveam un criminal pe care să dau vina. Îmi murea sufletul și nici măcar nu puteam acuza pe cineva pentru asta.

„A murit Ionuț. A căzut prin casa scării când se dădea pe balustradă. Mama lui plângea foarte tare dar s-a bucurat când ne-am dus toți copiii din bloc, a spus că ne cunoaște și ne-a dat Brifcor. Așa că ne-am dus de mai multe ori. Am băut până mi s-a umflat burta.”

„Bunicul s-a pierdut azi pe stradă. În izmene. L-a adus miliția. Am fost cu tata să îl vedem. Ne-a spus că parcă ne cunoaște de undeva. Tata a râs și a spus că probabil suntem rude. Apoi bunicul s-a culcat și am rămas doar cu Monica. E cea mai tânără mătușă a mea dar poartă fuste în carouri și părul ca pe o oală cu multe sarmale. Monica mă obligă să vorbesc doar în franceză și ascultă Vivaldi. Mă plictisesc. Tata spune că semăn cu Monica. O urăsc. Și urăsc și franceza. I-a spus tatei că sunt needucată. Tata a râs. Și îl iubesc.”

„London bridge is falling down... falling down...”

„De azi trăiesc într-o țară secretă, am inventat o limbă pe care o înțeleg doar jucăriile mele și m-am încoronat rege. Am de gând să fac lucruri mărețe dar asta numai după ce pun la punct armatele și strategia de luptă. Apoi voi cuceri lumea, păsările, voi desființa analizele grafologice, o izgonesc pe Laura în țara melcilor și dau toată puterea copiiilor să conducă lumea. Am zis!”


„Mi-e imposibil să mai comunic cu Alex, e ca și cum am vorbi mereu altă limbă. Și am obosit cumplit. Binecuvântate fie clipele de singurătate în care nu-mi cere nimeni socoteală și în care nu mai cer socoteală nimănui. Nici lui Dumnezeu. A venit timpul să mă despart și de Alex, ca și de tine, jurnalule, de azi sau de ieri. For auld lang syne, my dear, for auld lang syne...”
0196799
0

Despre aceasta lucrare

Tip
Jurnal
Cuvinte
3.071
Citire
16 min
Actualizat

Cum sa citezi

Elena Marcu. “For auld lang syne.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/elena-marcu/jurnal/1796357/for-auld-lang-syne

Comentarii (19)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.

@leonard-ancutaLA
Distincție acordată
Leonard Ancuta
o scriitura atenta, detalii copioase, o poveste care creste in doua planuri si se sustine pana la final. atmosfera e duioasa la inceput, insa apoi se tensioneaza, se calmeaza si apoi irumpe tristetea. toate din taieturi precise, ca si cum ai decupa dintr-un ziar, reusind sa surprinda revolta sufletului ucis de nesansa. alternarea planurilor, menita sa arate o anume solidificare a copilariei, a inocentei, in sufletul omului matur, precum apoi, pierderea ei din cauza destinului, creeaza o emotie autentica. am gasit in final, un text care merita evidentiat.
0
@dana-stanescuDS
Dana Stanescu
am citit amandoua textele si m-au bucurat, asa de dimineata. o fi fost muza adormita dar uite ca, daca o scuturi, scoate texte bune. mai vrem.
0
@paul-bogdanPB
Paul Bogdan
După opinia mea textul nu este bine scris. Construcția lasă de dorit.

-Ne-am căsătorit devreme, dintr-un impuls de moment și dintr-o iubire nebunească și efervescentă, așa cum numai la 20 de ani ai îndrăzneala să o încredințezi unei căsătorii.(Ce să încredințezi unei căsătorii, iubirea nebunească?);

-Alex le încerca pe propriile lui papile gustative. (propriile papile-balast);

-Atunci, blocată de teamă, într-un atac de panică, aproape de creastă, atârnată cu palmele ude de lanțuri, am avut prima oară revelația căderii în gol în propria mea viață și căsnicie. (Atunci... unde? Care lanțuri? Telescaun?! Creasta nu are lanțuri.);

-ceream mirarea primelor respirări și întregirea prin concretul vieții.(poetizare forțată);

-Nu eram pregătită pentru compromisul vieții personale. (... nu eram pregătită pentru a-mi compromite viața personală? Nu eram pregătită pentru acest compromis din viața mea personală? Cititorul se oprește din lectură căutând sensul frazei. Nu este bine.);

-Mă surprindeau noi posturi și situații de viață pe care nu le anticipasem niciodată și care nu-mi erau tocmai confortabile (postură-situație... sinonime)

-Îl suspectam că mă înșeală, fără să pot dovedi, mă suspecta de depresie și isterie, înfigând cuțitele propriilor mele angoase.(unde înfigea cuțitele? folosindu-le ca arme în discuții, este clar dar...);

-Fiecare zi ce trecea, însoțită iar de cantități uriașe de teste de sarcină, accentua obsesia procreării ca și vechile mele însoțitoare, migrenele.(migrenele accentuau obsesia procreării?)

Din păcate nu am timp să parcurg textul până la final.
După cum observați, pasajele din jurnalul copilăriei sunt reușite. Frazele scurte și lipsa detaliului din dorința de a construi o imagine în jurul unei idei vă este favorabilă.


Să fiu concret. Cele scrise de mine mai sus nu exclud talentul. Lăsați textul câteva zile și recitiți-l. Veți simți nevoia de a face curățenie, de a înlătura balastul și de a limpezi frazele.



0
@dorin-cozanDC
dorin cozan
eram casatorit de un an si jumatate cu o colega de facultate si banuiam ca ma inseala. aceasta e nirvana unui text, pt ca el sa ti intre in memorie pour toujours. altfel, e complicat. doar un ex: nu explici intr un text cuvinte de tipul grafologie
felicitari pt sorescu
0
@elena-marcuEM
Elena Marcu
Leonard, nu știu ce să răspund comentariilor steluțiste, mă inhibă, așa că mulțumesc doar.

Dana, long time, no see. așadar mai bagi un ochi pe-aici... o surpriză mare și foarte, foarte plăcută. mă bucur să te întâlnesc din nou pe site.

Paul Bogdan, așa-i. mai cu seamă planul 1 al textului trebuie lucrat, am recitit exemplele din comentariu și o să mă gândesc cum să le reformulez. am făcut chiar un exercițiu citind textul pe bucăți, adică separat pe fiecare plan și văd și eu că scârțâie. încă nu mi-am luat elanul să-l perii, dar cu siguranță o să-l revăd. mulțumesc pentru părere.
0
@dan-noreaDN
Dan Norea
...vin cu o singură mică observație - creasta ARE lanțuri, la strungile din jurul Negoiului. De fapt cabluri, dar amănuntul mi se pare nesemnificativ. Am intervenit pentru că, atunci când urcam pe Strunga Ciobanului, am avut exact senzația de panică descrisă în text. Timp de o secundă am rămas agățat cu o mână de cablu, cu cealaltă de o piatră, cu rucsacul greu și rigid la ceafă, care mă împiedica să ridic capul și să am vizibilitate, și credeam că nu voi mai ajunge vreodată sus. Mi-a trebuit un efort deosebit, mai întâi psihic, apoi muscular, ca să mă smulg din starea aceea.
Strunga Dracului e și mai dificilă, dar acolo am mers lejer, fără rucsacuri, ca o încercare a forțelor, așa încât impresiile nu mai sunt la fel de puternice.

0
@calin-samarghitanCS
Lanțurile mi-au părut și mie de mare efect. Nu le știu pe cele din Făgăraș, dar le știu pe cele din Bucegi, doar că acolo nu ne puteam agăța de ele, le vedeam însă sub noi, acolo unde straturile de zăpadă dezgoleau stânca. Ele sunt puse în așa numitele \"hornuri\" unde nu ai de ce să te prinzi. Senzația de limită e bine redată și primește deplin efect în comparație cu viața personală. Pasajul mi-a trezit terifiante amintiri. Acolo o mână întinsă la locul potrivit de un sublocotenent de vânători (de munte), ori o bună pătrundere a psihologiei celui care a clacat, îți poate salva viața.

Textul mi-a plăcut, are stil de jurnal, adică multe lucruri se presupun ca fiind cunoscute și nu mai intră în detalii.
0
@paul-bogdanPB
Paul Bogdan
Îmi pare rău pentru lanțurile din Făgăraș. N-am fost acolo niciodată. Fraza mi-a indus un scrânciob. Elementele notorii, într-adevăr, nu au nevoie de detaliere. După opinia mea, nu este cazul. Pentru a fi mai concis: o operă, pentru a fi reușită, trebuie să fie traductibilă.

Oricum, textul este o reușită per ansamblu. Discursul alternativ diferit nu este ușor de realizat. Crează totuși o problemă: discursul dintr-o parte a textului susține sau elimină valoarea celeilalte părți, subliniindu-i valențele, repsectiv defectele.

Cele spuse mai sus sunt doar opiniile unui cititor, nu au valențe critice. De aceea, trebuie tratate ca atare.

Să auzim de bine!
0
@igor-cladovIC
igor cladov
mie mi-a plăcut mult textu\' ăsta.
am rezonat pesemne...

nu importă că mai trebuie lucrat pe ici pe colo. importă că există condei bun acilea. talent.

ajunge până la cititor.
cu nici două săptămâni în urmă am pierdut o sarcină. gemeni.
ai dreptate. îți moare sufletul și nici măcar nu poți acuza pe cineva pentru asta...

cu rugămintea de a mă ierta dacă acest comm este oarecum pe lângă, permite-mi să te salut cu prietenie și să mă înclin.

primește te rog de la mine 7 stele mai puțin lucioase dar la fel de \"inimoase\"

mai trec.
0
@elena-marcuEM
Elena Marcu
Dorin, nu știu ce să zic cu exemplul ăla, e o însemnare din jurnalul unui copil, în care își explică, dar am priceput ce era de priceput și că nu bați doar în el. o să țin cont. auuummm

Eeee, Norică, am zis oricum “aproape de creastă” și da, sunt lanțuri, dar am înțeles referirea lui Paul Bogdan mai degrabă ca sugestie asupra claritasului exprimărilor. Și e drept că am destule cam scuipate, ceea ce distorsionează și logica, și sensul frazei. O să.:p
Mulțumesc pentru intervenție.:)

Călin :), pesemne ești unul dintre cei care știu cum muntele te dezbracă până la os, mai ales în situații limită. Măcar și pentru asta, mă bucur că ai trecut pe-aici și cu atât mai mult că ți-a plăcut.

Paul Bogdan, în puține ocazii am avut parte de comentarii critice detaliate, clare, echilibrate, argumentate, pertinente și mai ales de bună intenție. Ca pe un astfel de comentariu l-am primit pe cel anterior. Ultimul lucru pe care mi l-aș dori în cazul de față, ar fi să las impresia că aș fi deranjată de asta. Dimpotrivă, am nevoie de astfel de păreri și îmi folosesc, sunt recunoscătoare pentru ele.

Ionela… mi-e și greu să spun ceva. Ar fi de-a dreptul idiot să mă bucur pentru rezonanță. Cred că e prima oară când nu pot răspunde așa la un comm. Mă bucur mult însă că ai lăsat semnul ăsta și prețuiesc cele 7 steluțe.:)

Vă mulțumesc pentru sugestii, păreri, aplecarea pe text și toate cele.

P.S. N-am știut cum sa folosesc alt font, italic să spunem, pentru paginile de jurnal, ca să scap de delimitările alea obositoare. Dacă îmi puteți spune cum să fac vraja asta, v-aș fi recunoscătoare. Măcar să știu pentru data viitoare.
0
@alice-drogoreanuAD
alice drogoreanu
pentru italic pui în fața cuvântului /frazei respective
<
i
>
și închizi cu
<
/
i
>
eu am scris răsfirate grupurile de semne, consideră-le pachet primul de 3 ,ultimul de 4 semne

de plăcut nu pot să folosesc noțiunea de plăcut , textul e excelent , subiectul mi-a lăsat nod dureros în gât
la ambele planuri



0
@dan-herciuH
herciu
un text foarte bun...copilărie și \"real life\" combinate cu talent pe două planuri care se întrepătrund ...(îmi amintește de cella serghi)
...felicitări!

cel mai mult mi-a plăcut:
\"Azi mi-am bătut păpușile, mai puțin pe Ana. Ana are ochii albaștri și părul negru. Aș vrea să am ochi albaștri. Mama spune că mi se vor face dacă sunt cuminte. Cred că nu voi avea niciodată ochii albaștri.”
nota 10
cu prietenie
dan h.
0
@elena-marcuEM
Elena Marcu
yesss! Alice, mul-țu-mesc-din-su-flet!

Dan, ești generos, e măgulitor entuziasmul tău, mă străduiesc să nu fie și contagios că acușica mă văd în picaj din corcoduș. mulțumesc.:)
0
@paul-bogdanPB
Paul Bogdan
http://www.ecursuri.ro/cursuri/html-introducere.php
0
@elena-marcuEM
Elena Marcu
mulțumesc, mă scoate la liman.
0
@nicoleta-taseNT
Nicoleta Tase
Am citit si textul si comentariile. Nu stiu ce pot sa mai adaug. Poate doar ca eu am citit pe nerasuflate si ca inserarea \"jurnalului\" din copilarie imi pare foarte inspirata. Mie textul imi curge, nu m-am poticnit. Nu vad imperfectiunile, daca exista intr-adevar. Bravo, Elena.
0
@elena-marcuEM
Elena Marcu
textul ăsta a adunat în subsolul lui câțiva oameni dragi și unora le simțeam lipsa, nu neapărat în subsolurile mele, ci așaaaa... pe site. mă bucur mult de revedere, am un motiv în plus să deschid site-ul mai des. bine ai revenit!!!!
0
@anni-lorei-mainkaAM
abia acum am descoperit textul
e excelent
nu am avut probleme nici cu jurnalul intercalat
nici cu scrierile pe mai multe planuri - porti f. bine cititorul printre planuri
el, cititorul nu e nici orb si nici surd in cazul de fata...

o lume in care m-am regasit, am umblat cu tine si te felicit.
0
@elena-marcuEM
Elena Marcu
Anni, iți multumesc pentru semnul empatic și generos la acest text peste timp. Sunt recunoscătoare că ai revenit în pagina mea, mai cu seamă că am tot absentat.:)
0