În pragul sinuciderii

Când găsesc dimineața pe telefon cinci apeluri nepreluate, știu că Ana, colega mea cea mai bună din facultate, tovarășa mea cea mai simpatică de petreceri și partenera mea fidelă de evadări montagnarde, este iarăși în dilemă sentimentală. Și că a apărut iarăși, de undeva, de niciunde, un insensibil și un dezaxat care îi chinuiește zilele și nopțile. Porcul! Sunt confidenta unică a Anei, asta pentru că e extrem de pretențioasă în alegerea prietenilor, și, după cum vedeți, eu corespund criteriilor ei înalte de selecție, printre care se numără discreția și mai ales „optimizarea”. După ce postez textul acesta, faza cu discreția mi se va înfășura în jurul gâtului până la strangulare, dar cum ce-i al meu e-al meu, nimeni nu e capabil să optimizeze starea de spirit a Anei mai bine ca mine, așa încât sper că mă va ierta. Ana nu are noroc la bărbați. Nimeni nu a depistat exact de ce, deși consultă astrele regulat, s-a mutat în bloc cu o ghicitoare profesionistă în cafea, timp de jumătate de an a făcut terapie psihologică experiențială, și-a aranjat casa după toate principiile feng-shui, a avut vreo cinci iubiți în ultimele douăsprezece luni, pe rând, concomitent, grupați ori permutați în n luate câte k. E un mister. Misterul nu ar deranja pe nimeni, nici măcar pe Ana, dacă toate aceste mișcări, fie ele imprevizibile sau premeditate, nu ar dezvolta adevărate taifunuri sentimentale, nu o dată soldate cu excese bahice, diazepamice sau religioase, da, da, ați citit bine, inclusiv religioase. Că au fost slujbe de dezlegare, de legare, acatiste, spovedanii, că au fost, ptiu, descântece păgâne, haoleu, mânca-i-aș gălăgia ei de fată frumoasă, deșteaptă și fără noroc, Ana tot în dileme sentimentale se află. Așa că la fiecare nouă criză existențială mă sună să-mi povestească detaliat ce i-a făcut măgarul și odiosul, ce exprimare verbală, corporală, energetică a dezvoltat ’mnealui în prezența ei, ce a zis, cum a zis, unde a pus virgulă, unde a schimbat topica, ce vroia de fapt să spună, ce a înțeles ea, ce crede ea despre ce a zis el și în final ce cred eu despre treaba asta. Eu mereu cred că e o pierdere de timp, dar cum nu toți vedem lucrurile la fel, fac efortul și mă implic suficient de activ. Coasem, descoasem, țesem scenarii mai ceva ca Penelopa la covoare așteptându-l pe Ulise, încropim o schemă logică în care ipotezele se perindă ca un carusel prin bucle alternative și repetitive, dacă da, dacă nu, bem două cafele pentru stimularea activității cerebrale pe termen scurt cu riscul asumat de a o sabota pe aia pe termen lung, una peste alta, facem tot ce e omenește posibil. În finalul discuției, după analiza swot, puncte tari, puncte slabe, avem ceva concluzii, dar recomandări sau soluții ioc. Eu îndrăznesc să propun timid un bilet de avion pentru împricinat către cele mai îndepărtate origini ale dumnealui, urmând ca ea să se uite spre viitor și să strige „Neeext!”, dar Ana se gândește să-l culpabilizeze pe ordinar cu un nou suicid, care are mereu calitatea că, deși rămâne la stadiul de tentativă, face valuri cât pentru un tsunami. Nu este pentru prima oară când Ana îmi lasă cu limbă de moarte testamentul prin telefon „vezi, cărțile le iei tu, mai puțin pe alea de photoshop pe care i le dai lu’ frati-miu, să ai grijă cum îi dai vestea lu’ mama că știi că suferă de inimă, colecția de parfumuri o împarți cu gașca, deși dacă stau să mă gândesc bine lu’ mirandolina aia de Andreea nu-i da nimic că nu stric orzul pe gâște. Așa, apoi, promite, promite, mă, că îți tragi fața ta cea mai artistico-tragică și te duci la el. Vezi, dacă poți, nu plânge până atunci ca să explodezi isteric la el acasă. Și să-i spui textual cum îți zic io: dobitocule, te-a iubit ca o nebună, ți-a dăruit cele mai sincere și prețioase clipe ale vieții ei, ți-a dat totul, mă, nemernicule, acum să te văd cum trăiești cu povara crimei pe care o vei purta toată viața ta aia amărîtă și inutilă! Așa să-i zici, iar eu mă voi tăvăli pe jos de râs din Ceruri”. Eu replic oripilată „mă, ai înnebunit? așa ceva nu se face”, ea mi-o retează ferm „da’ nici ce a făcut el nu se face”, așa că închidem telefoanele și Dumnezeu cu mila sa. Două ore mai târziu, îngrijorată de lipsa veștilor de la Ana, îmi vine rândul să îngroș cu obstinență și fără succes lista apelurilor ei nepreluate. În disperare de cauză, după ce alertez familia ei, familia mea, prietenii comuni și necomuni, vecinii, salvarea, poliția, FBI-ul, paznicii intergalactici, sun la ușa Anei. Sun. Și sun. Și sun iarăși. Și fix cu câteva secunde înainte ca circuitele soneriei ei să ia foc, văd ochii mirați ai Anei de sub bretonul ciufulit prin deschizătura strâmtă a ușii rostind plină de candoare „Vino și tu mai târziu, acum sunt cu aiuritul ăla și tocmai ne împăcăm!”.