Scrisoare către un prieten

Excelenta scrisoare catre un prieten, plina de pasiune, de maturitate artistica, de impartasire a sentimentelor placute; de asemenea are si un iz de pitoresc, de vechi si imi aduce aminte oarecum de scrisorile lui Creanga catre Eminescu. Foarte expresiva si vizuala, te poarta intr-un fel in acele locuri pline de viata prezentate in scrisoare.

Felicitari pentru acest poem foarte placut!

Marius

Pasiune da, maturitate dacă spui, mă bucur, poate chiar până la analogia respectivă nu se întinde, dar mă onorează c-ai amintit-o. Mulțumesc, Marius, ești un drăguț că ai lăsat semnul tău pe aici. Da, acel prieten de câte ori îmi povestește mă poartă pe-acolo. La bune citiri! Și ție Ioana, cea mereu dincolo de... bariera sonică.

Se simte greutatea clipei traite, a prezentului devenit fir de par alb... Scrasnetul ghetarilor. Si chiar povestea padurior taiate pentru a asterne pe ele un scurt, foarte scurt poem cu o fata... Mi-au placut atmosfera de apasare sufleteasca, de confesiune absolut necesara, dar si faptul ca la capatul versurilor exista un bun prieten.

E vorba de trecere, de amintire, de nostalgie aici. Imaginile unor alte meleaguri, doar încearcă îndepărtarea întîmplării. Nu voiesc a zice trecere.
Restul ține de morala autorului. Frumos.

Elia, eu doar le-am simțit, tu le-ai definit. Nu știam ce mă apasă, dar da, este o greutate care stă undeva peste noi. Voi sunteți bunii mei prieteni.

Liviu, mulțumesc pentru semn de lectură. Zici bine, nu trecere, ci întâmplare. Întâmplarea (în sensul ei originar) nu e un joc al hazardului, vine de la ”in templo”, ”în templu”, adică în interiorul unui spațiu consacrat. Totul se circumscrie unui sens anume, unui spațiu-timp (se spune mai nou) ce depășește simplele dimensiuni euclidiene. Dar deja am depășit cu comentariul poezia de mai sus. Ce zic acolo e mai simplu: aș da, fericit, o excursie la poli și răsuflarea unei balene, pe câteva texte în care mă scriu. Fiecare albește frumos în felul lui specific.

frumos, nu trebuie sa colinzi lumea ca sa traiesti cu adevarat.sunt oameni care fizic nu depasesc cu un pas ograda lor si cunosc totusi lumea.si de ce?!fiindca au ajuns sa se cunoasca pe ei insisi.

Cristina, poate că într-adevăr cele mai lungi călătorii sunt cele în jurul sinelui. Poveste?