Călin Sămărghițan

O, mulțumesc de trecere și efortul așezării-n context. Mi-era puțin sete.

E scrisă pe-acum? Mi se pare foarte contondentă în spațiul actual. Un Sisif mai spiritualizat.

Mi-a plăcut. E la granița ludicului cu viziunea.

Poate că așa se gândea și Augustin. Cel cu sfințenia. O tânjeală întinsă la maximum.

Sper că nu e Greta energeta, he-he, că aia nu prea știe de căni cu păsări. Altfel... vezi de pune semne, căci, așa cum spui, mâinile sunt ființe separate. Știi de Francisc, el era atât de mult cu păsările că nu mai prea era om. Tu de ce să vrei să te faci?

E foarte solidă și un scris matur.

Din multele amănunte am remarcat ”clipa asta șopârlă” și trenurile ”ce vin și ce pleacă fără s'atingă”...

E ca o scrisoare de pe un alt tărâm.

Ei, ce trecere onctuoasă! Mulțumim.

Pe Victor Țarină îl citești întotdeauna cu desfătare. Cu bucuria trăirii întru Poesie. Textele lui se deschid atât de cuminți sub ochi, atât de pline de semnificații, încât ai impresia că deja fac parte din tine de un timp îndelungat și că el doar le aduce la lumină. Un timp care coboară parcă, înspre străfundurile facerii poetice a unui univers plin de lumini interioare. De parcă el scrie nu cu mâna, ci direct cu inima.

Nu poți aduce corecții (vezi doar redactarea lui \"mai\" departe, și \"bănuțeii\" din ultima strofă), ori variante. Nu încercați. Ați strica o armonie parcă ancestrală.

\"Strada mărginașă\" este, așa cum și spune, o margine, o graniță, un hotar între dobândirea și pierderea unei identități. O echilibristică între cel care este, și cel care ar putea fi. Un strop de apă este o comoară a Saharei, așa cum picătura de a înțelege ceea ce ești cu adevărat în mijlocul lumii, este o comoară a întinderii sinelui. De acolo \"înaintezi greu mai departe\", fata (morgană) urmărită e atât de veche în simțuri, încât e contemporană cu numuliții / bănuți prinși în piatră. Ei învie: prin aceasta Victor Țarină vorbește despre puterea de a te pierde sau de a te regăsi în cea \"urmărită\". Sunt două tărâmuri atât de diferite, ca două lumi despărțite de milioane de evuri, dar totodată atât de gemene, încât poți aluneca pe nesimțite din una într-alta. Banuțeii stau mărturie în piatră pentru aceasta. E o poezie de dragoste atât de fragilă, încât s-ar putea risipi la cea mai mică bătaie de vânt, ai spune. Dar atât de adevărată, și de perfectă, încât e scrisă, desenată spiralat, numulitic, în piatră.

Victor Țarină are o relație particulară, înfiorătoare, greu definibilă, dar cu atât mai mult incitantă, cu timpul. Este un poet care știe să iasă din timp. Să-și găsească un loc în afara lui, din care, apoi, să privească. El este și învins și învingător (în \"Cântec vechi\"), dar această stare presupune lacrimi de sânge. Mai mult: presupune o stare impară: \"plânset cu o singură lacrimă\", \"un zâmbet\". Pasul în timp se face printr-o ușă în spatele căreia \"ar putea fi iarna\" (în \"Nu deschid ușa\"). Drumețul care lasă în urmă candelabrul plin de chiciură și covoare înzăpezite ar putea fi chiar el, Timpul. El poate îngheța totul într-o clipă. Iubirea și moartea sunt vecine, două fețe ale aceluiași deal; înaintează una în cealaltă. Mi-amitește de biblicul \"iubirea ca moartea e de tare\". Sau, în altă parte (\"Fluturii nopții\") fluturii sunt secundele ticăitoare ale acelui timp. Secunde \"orbite\" de propria lor poveste, ca de o lumină solară. Timpul este palpabil, este audibil (bătăi în ușă), este transformat într-o materie supusă unei legi simple, care se cheamă iubire.

Repetiția unei comparații (\"ca și mine, da, ca și mine\"), metafore bulversante (\"orgiile primului sărut\"), epitete în construcții surprinzătoare (\"fantomă veselă\"; \"baston înfrunzit\", \"cenușa galbenă a zorilor\", \"bani incandescenți/ în palma uscată\"), dar mai ales un fel de decelare a straniului din habitual, pentru care nu am găsit termen stilistic (\"plouă perpendicular/ pe pământul sferic\"), de mare efect a posteriori, sunt doar câteva din bijuteriile acestui plăpând poet furtunos, bijuterii care descriu stări greu definibile: stări cataleptice (\"nu deschid ușa\"), contemplative (toată poezia \"Sfânt orizont\"), mistice (\"sunt pur cum sunt morții după îngropare/ ca o femeie care și-a părăsit prima iubire\"), aproape schizoide (\"poate/ am murit azi noapte?) sau de-a dreptul stranii (\"plângând cu o singură lacrimă\"). Și am amintit mai sus acea \"stare impară\".

Salvarea pentru Victor Țarină rezidă în iubire: \"doar zâmbetul tău mă poate converti/ la religiile lumii\", o iubire care poate face să învie pietrele, să aducă numuliți/bănuței la viață. Victor Țarină revelează lumii imaginile poetice care o compun. Poezia lui rămâne un tărâm mereu fascinant, o invitație perpetuă nu la simpla lectură, ci la traducerea ei în pulsările ființiale a ceea ce suntem.

...lumina care ți se lipește de degete.
Porțile sale, da, sună mai reverențios și mai grav, mai ales acum când La poartă la Țarigrad, Zoriori de ziuă, Șede-un fecior de-mpărat, Zoriori...

Mulțumesc pentru darul onorant, și trăiesc o impresie nouă, că orice dar te încarcă cu o nouă responsabilitate față de cei care ți l-au oferit.

Da, trebuie să vă mai spun ceva, acum cât e caldă. Vă mulțumesc tuturor celor care pe mess, sau domnul Emil aici, mi-ați împărtășit variantele personale de evoluție a personajelor. Mi-ați oferit o mare bucurie. Acum realizez cât este de plăcut să afli dorințele și înclinațiile sufletești ale cititorilor. Nu spun dacă cineva a \"nimerit\", sau nu. O variantă cel puțin este complet neașteptată chiar și pentru mine.

Trebuie să încercați asta neapărat, ca să simțiți senzația VIEȚII personajelor tale. Nu-ți mai sunt indiferente și începi să le iubești. Ca un nebun, pe toate deopotrivă. Găsesc fascinantă senzația de a-ți vedea propriile personaje în mâinile altor autori, în pragul altor destine.

Destin? Destinul cui? Chiar există destin al unui personaj?

Oare așa se simte și Dumnezeu?

Ți-am zis, te-am retrogradat la amintiri. Odată cu Păcală cu mansardele lui și cu ochiul din frunte al lui Dachin. Aia se zice că-i Sofia.

Știi de ce nu împarte egal? Că Călin nu merită niciodată nimic: Moșu dixit! Hai, acum puteți pleca toți!

Un semn și din partea mea, pentru excelenta inițiativă ardelenească. Sunt de înțeles reacțiile împotrivă. Spațiul coreean cred că este unul în care poezia românească își va găsi un loc agreat și agreabil.

Mărturia mea vine mai ales pentru superba poezie a domnului Miron Scorobete pe care o admir de foarte mult timp, de o înaltă ținută moral-umană dar și valoare artistică, și chiar dacă nu cunosc toate numele de acolo, sunt convins că oricine stă în compania domniei sale o merită cu prisosință. Deasemenea Valeriu Anania își are locul binemeritat, cât și cel pe care l-am descoperit pe poezie.ro, Victor Țarină. Mă bucură selecția, iar numele amintite de mine, alături de cele cvasi cunoscute ale antologiei, nu fac decât să confirme valoarea celorlalți, pe care îi voi căuta de acum încolo.

Felicitări Adina Ungur, mulțumiri pentru semnalare și stea pentru întreaga activitate editorialistică de aici, de pe poezie.ro. Îi mulțumesc și Danei Banu, care iată ne spune că și Adina Ungur este printre cei selectați, Adina însăși nemenționându-se printre ei, aceasta dovedind încă o dată gentilețea și frumoasa modestie a ei, așa cum îi șade bine unui ardelean care știe ce face. Încă o dată Clujul este la înălțime. Cu deosebit respect și mare bucurie,
C.S.

Emilia, cu toată bucuria că ai tlăsat semn, în sfârșit am ajuns și la fată. Și dacă veni vorba, ți-ai dat seama... ce e? Hm? Ți-ai dat? Poți să te uiți mai atentă.

Da, este un manechin. Asta e totul; e un manechin. Perfect și fără cusur, intangibil și mut, are sentimentele pe care vrei tu să i le dai. Gândurile pe care vrei tu să i le dai. Privirea aceea aruncată departe, abandonată, buzele întredeschise ca și cum ar dori să spună ceva. Părul acela perfect tăiat. E un manechin de plastic. E perfect.

Armurăresule, dacă la noapte visez numa r-uri (râuri?) din cauza ta, pun angelu armurat pe tine. Eu te știam zglobiduș, dar aici ești de-a dreptul bușmburos. Ți-am mai zis-o? Și de când faci tu dialog cu vecina asta iollandeză și-i dai lecții de logopedie? Sau lecția e pentru noi!?!

Silvia, primul lucru aș spune să nu mă mai domnești. Nu sunt specialistul care să spună dacă acesta e un text filosofic sau nu. În măsura în care orice concepție de viață e un text filosofic, atunci poate că da. Cel mai corect ar fi \"scenariu\" și cred că am prins gust pentru asta. Nu mă gândisem, dar răspunsurile ei poate că seamănă cu cele ale lui Țuțea, întrucât sunt date în răspăr, dar au, desigur, un cu totul alt registru. Ai privit dincolo de dialog, cred că într-acolo am privit și eu. Mulțumesc.

Victor, prădătorule temut, tu n-ai pace prin definiție. Ți-e străină atunci când ataci din direcția vântului. Îți dau mereu târcoale, nu trebuie să-mi sperii gazelele, ca să te văd. E suficient că mi-ai lăsat baobabul pustiu.

Liviu, o trecere care mă onorează. Daca Iolanda spunea că-i place de la versul doi în jos, înseamnă că versul unu spune exact cât trebuie, eu așa îl văd. Ultimul... nu știu, dar mă bucură semnul.

Iliieaș, poate că multe din textele tale ar putea intra pe prima pagină dacă ai avea puțin grijă la redactare, mai ales la folosirea diacriticelor. Ți s-a mai spus asta, dar nu înțeleg de ce nu încerci să și schimbi ceva.

Silvia, poate fi și așa cum spui, desigur, și atunci privești cu încetinitorul, dar poate fi și momentul culminant al unei dezamăgiri cumplite, ce te cuprinde atunci când realizezi crudul adevăr. Ți-am mai zis că tu ești mereu optimistă, iar asta poate fi salvator.

Maria, e măgulitor să-mi văd cititorii citând din propriile mele poezii. După cum spui și-n ultimul tău \"Labirint\", e foarte ușor să distrugi un poet. E cel mai simplu. Și continuu: tormentat, el va scrie, însă iubirea aia chinuită din el, moare puțin câte puțin. Acea moarte o plânge el, și nu nepăsarea. Până moare de tot. Apoi se apucă de altceva și o ia de la capăt.

Răzvan, poate de purgatoriu. Rai nu există aici, și chiar habar n-am dacă poate exista, în fapt, un rai autentic al poetului. Iad e atunci când realizezi că celălalt e surd pentru tine.

Și pentru că ne apropiem de ziua plecării lui Nichita, vă transmit acest gând al lui, descoperit ieri:
\"Un om frumos
este un om urât
care a rămas singur.\"

Mai pot salva ceva trandafirii?

Ține-o tot așa. Dar, puțin prea mult oranj: eventual \"strada de aceeași culoare\", în ideea că sună prea repetitiv, iar \"oranj\" nu e foarte lesne de pronunțat. Elibereaz-o puțin, și... voaa, cât de portocalie va fi!