Poezie
astăzi
(steril)
2 min lectură·
Mediu
am ajuns la un moment în viață
când privesc înapoi printre peroane murdare
și scaune de lemn tare, uscate,
geamuri ce nu se mai închid și
băltoace cu chiștoace de țigări strivite în grabă
și inima mea este acolo, privind
în gol, spre transpirația cu miros de cremă de soare
spre ceva ce rupe și distruge
(ca o bolnavă visare) doi pași către dreapta și
doi înapoi
ajungi tot la stânca ce desparte valul de'adâncuri
cum despart buzele respirația ta de un trup
nu există moarte, îți spun, acum
când soarele e demult înecat și cerul tăcut, mohorât
nu există viață, îmi spui, printre șuvițe înfrigurate de vânt
totul este o scenă, ea spune, el tace și-ascultă,
apoi el spune și ea se rupe de întreaga privire cu un zvâcnet
sub umbra unui copac cu scoarță bătrână (sub nori)
scheletul de metal al unei bănci, câteva flori risipite lângă
câteva flori încă strânse'mpreună, ca o aripă
pe jumătate jumulită, pe jumătate întinsă
apoi se întoarce și strigă "cine ești tu?
...cine te crezi..." și de aici vântul pare că strigă
crengi fremătând într-un foc fără fum ce desface lent, mocnit
corabia fără catarg, fără (de) țintă
de ce, zice el, ea, de ce am iubit cu atâta'ncordare
clipa asta șopârlă ce se'ascunde sub piatră,
de ce am crezut cu atâta copilărie într-un fir de nisip
și m-am prins cu tendoane de frânghii de orice crâmpei de lemn putrezit
am avut atâta putere de-a iubi ca un copil egoist părăsit
ce leagă toate lucrurile'n sine cu dorința de-a nu le mai lăsa să'l respire
și am lăsat marea să'mi spele picioarele, dar mâinile,
mâinile tot pline de sare
oare nu suntem fiecare acel tânăr timid ce așteaptă
să-i citești dorințele printre cute de piele pe frunte
în timp ce în buzunar strânge o floare măruntă
am ajuns să cred într-un dans de umbre fără de sfori
la capătul acesta de unde totul doare și
nu se întoarce și
se deșiră în fum de țigară
într-o gară mică pe un peron plin
de străini și trenuri ce vin și ce pleacă
fără s'atingă
01014
0
Citesc ceea ce scrieți de când ați început să postați pe Poezie.ro, însă e prima dată când un text de-al dumneavoastră mi se pare de o ritmicitate deosebită, grav și, în același timp, suav, sensibil. De obicei, scriați mai ermetic (nu înseamnă că ar fi ceva rău), ocultați mult mai bine tot ceea ce voiați să împărtășiți. De asemenea, vă reușește foarte bine resemantizarea unor motive poetice îndelung uzitate.
Ar fi structura cacofonică: „pleacă cu”, însă nu știu cum ați putea înlocui ca să nu se piardă sensul inițial. Observasem de mult că utilizarea apostrofului în locul cratimei tinde să devină o marcă personală. La început mă contraria acest lucru, dar acum pot trece ușor peste această preferință.