Pyramid: ultima divinație - capitolul II (partea 1)

Pământ, anul 3000 DH Pe platforma A23, muncitorii lucrau cu grijă să nu fie auziți de cei de sus; lăsaseră acest ultim tunel de acces pentru că era și cel mai periculos. Cu toate acestea, trebuiau să riște; dacă nu erau descoperiți, acest tunel rămânea o cale de acces către suprafața Pământului de care Ei nu știau. ----------- În anul 3000, oamenii nu mai erau stăpânii planetei lor. În urmă cu 500 de ani, o rasă avansată de luptători din afara spațiului cunoscut de pământeni descoperise o planetă înfloritoare aflată în afara a ceea ce ei numeau Universul cunoscut. Războiul era singura lor ocupație, iar cerințele lor nutriționale erau destul de simple. Le plăcea să ucidă, iar victimele erau consumate pe loc. Clasată drept una dintre cele mai periculoase rase din galaxie, planetele mari preferau să răspundă cerințelor lor și să negocieze. Zogrenii erau rezonabili cu marile puteri, deoarece nu doreau o alianță puternică împotriva lor, dar pământenii erau o civilizație neînsemnată ca forța de luptă și tehnologie. O planetă dezbinată care nu putea opune rezistență. După primul asediu, oamenii începuseră să se gândească la modalități de a se apăra, dar Zogrenii aveau arme de distrugere în masă cu care nimicisera orașele mari, iar la sol, nici o armă de pe pământ nu reușise să străpungă armurile lor. \"Mașinile de luptă\", așa cum le numise armata, distruseseră într-un an rezistența Aliaților iar oamenii fuseseră nevoiți să se refugieze sub pământ și să își construiască acolo o nouă societate. ---------------- Unul dintre muncitori ridică burgoflexul spre a-l potrivi din nou, dar un obiect lucios îi atrase atenția. - Ce-i...asta...? Întinse mâna și apucă o cutie pe care o trase din zid cu mare efort. Cutia era închisă bine, iar trecerea anilor părea să își fi spus cuvântul în privința aspectului ei. Muncitorul o zgâlțâi puțin; nu se auzi nimic. Omul ridică din umeri și se pregăti să o arunce, dar un prieten de-al său îl observă. - Așteaptă, Mick! - Ce este? - Acea cutie...Te pregăteai să o arunci, nu? - E goală. - Totuși...am găsit-o la un anumit nivel. E istorie. - Și ce poate să-ți spună o cutie goală despre viața de dinainte de...de...ei? întrebă omul cu năduf. - Offf...îmi pare rău pentru familia ta, Mick. Dar înaintașii noștri au rezistat o vreme. Orice indiciu am găsi din perioada aceea se află la acest nivel. E ca piesele unui puzzle. Vom construi peste ce au făcut ei și poate vom găsi o cale... - Astea-s basme, îl întrerupse Mick. Nu mai ești copil, Will. - Poate că nu, dar eu cred că există ceva puternic acolo sus care ne îndrumă din când în când, și acela îmi spune să nu renunț la speranță. - Și unde era el sau ea când soția și cei trei copii ai mei au fost prinși de Zogreni? țipă Mick. Will tăcu. El era încă un tânăr idealist, își spuse Mick. Orfan de la naștere, nu simțise durerea de a pierde pe cineva, și nici singurătatea, fiind mereu înconjurat de zeci ca el. Mick oftă. - Will, îmi pare rău. Þine cutia, dacă îți place atât. Eu mă întorc la treabă, mai am de înaintat 5 metri astăzi. Spunând acestea, Mick se îndepărtă, lăsându-l pe tânărul Will cu misterioasa cutie în mână. Will se uită câteva clipe la spatele lui Mick care se întorcea la locul său. Într-adevăr, cutia putea fi doar una dintre acele iluzii pe care le mai găsiseră la acest nivel în timpul săpăturilor,nu trebuia să se entuziasmeze foarte mult. Will o scutură ușor. Ceva foșnea înăuntru și de asemenea, se auzea un zgomot distinct, ca și când niște pietricele fine ar lovi marginile cutiei. Orice era, merita investigat. El strânse cutia la piept și porni către lifturile companiei. Toate obiectele suspectate de a duce informații referitoare la metode de luptă împotriva Zogrenilor erau duse la Bătrânii coloniei, înțelepții care conduceau triburile ce scăpaseră de la măcel. Băiatul trecu tăcut de zgomotul slab al mașinăriilor care sfredeleau piatra, de muncitorii asudați și de praf. Își vârî mâna în lichidul vâscos de pe piedestalul de comandă, lichid care îi recunoscu ADN-ul și îl lăsă să treacă. În fața lui se deschise o ușă albă și el păși în încăperea de 5 pe 5 metri, apăsând apoi butonul de la nivelul cel mai de jos, nivelul 100. Cu o ușoară smucitură în dreptul buricului, Will simți căderea în gol, ca de fiecare dată. Își dădu jos casca de protecție și își trecu o mână prin păr. Se uită apoi la ledurile fosforescente care îi spuneau la ce nivel ajunsese, apoi din nou la mica bijuterie din mâna sa. Scrijelind apoi cu unghia puțin din pământul și rugina depuse de timp, descoperi o cutie metalică roz care îi amintea de cutiile de mâncare ale fetițelor din școala primară. Cu siguranță, această cutie putea ascunde numai planuri planuri militare de o importanță crucială! Will râse cu poftă. Zgâlțâituri ale liftului, de altfel destul de lin de felul său, îl făcură pe Will să-și îndrepte atenția din nou în sus. Ledurile liftului se aprindeau și se stingeau ca nebunele și Will avu doar o secundă să se gândească: cutremur. Mâinile sale găsiră deschizătură ușii liftului și trase cu putere. Ușa cedă iar Will aproape fu tras de curentul de aer creat de liftul în viteză. Apăsă butonul de oprire urgenta, dar liftul refuză să se oprească. Will se întoarse către ușă și hotărî să sară. Strecură cutia în interiorul mantalei și se uită țintă în față, încercând să găsească un tipar pentru a ateriza în siguranță. Se ridică pe vârfurile picioarelor, își propti mâinile de marginile liftului și sări în gol. -Ce noroc am avut, șopti tânărul, privind in jos. Liftul se prăbușise până jos și se făcuse țăndări la etajul 100, blocând astfel unul dintre drumuri. Cutremurul încetase. -Buuun, mai am de coborât 15 etaje... Temându-se de o replică a cutremurului, Will alese calea cea mai lungă și cea mai grea către Bătrâni: prin Peștera celor o mie de săbii. De mic copil, lui Will, ca și altor orfani, îi plăcuse să exploreze lumea în care se născuse, o lume limitată și privată de bucuria oferită de prezența Soarelui. Lăsați în grija câte unui profesor, copiii găseau diverse tertipuri pentru a-i păcăli pe tutorii lor și a pleca în explorare. Will și grupul lui de prieteni ajunseseră și în situații periculoase în acest fel, precum întâlniri iminente cu Zogrenii, dar scăpaseră cu bine. Într-una dintre aceste escapade, descoperiseră o peșteră care începea la nivelul 85 și se continua in jos până la nivelul 100. Băieții reveniseră și a doua zi, și a treia...până ce reușiseră să cerceteze fiecare cotlon, fiecare stalactită și stalagmită. Peștera era încărcată de istorie. Pe pereții ei erau desenate scene de luptă, planuri, copilași, semănând mult cu desenele din preistorie. De asemenea, în unele locuri se vedeau urme ale trecerii umane mai evidente, saloane care fuseseră curățate și transformate în camere, stalactite și stalagmite tăiate pentru a servi drept mobilier, iar într-o cameră în care ajunseseră foarte greu erau depozitate arme. Colecția impresionantă de pistoale, tunuri, mitraliere, dar și cuțite, săbii, scuturi, precum și celelalte urme ale trecerii umane îi făcuseră pe Bătrâni să ajungă la concluzia că aceasta era, de fapt, prima așezare subterană a supraviețuitorilor bătăliilor de la început. Fusese numită romantic \"Peștera celor o mie de săbii\", dar importanța sa de vestigiu istoric nu mai era respectată de copii, care o transformaseră în locul lor de joacă. Will zâmbea, amintindu-și vechi jocuri de pe vremea când era copil. Pașii îl purtau singuri pe drumul știut, în timp ce mintea lui rătăcea pe cărările trecutului. Purta cutia ca pe un talisman la piept, neîndrăznind sa se uite la ea, ca si cum aceasta l-ar fi copleșit cu puterea sa. (va urma)